Mois : juin 2011

Timpul celibatarilor

· 6 commentaires ·

În limba româna celibatar este un neologism. Si totuşi este unul dintre cuvintele a căror istorie poate fi urmărită până la limba comună indo-europeană, în care se formează prin unirea termenilor kwaeli (= necăsătorit) şi lib (= viaţă, a trăi). Cuvântul celibat a supravieţuit în majoritatea limbilor europene în forme grafice şi fonetice apropiate de originalul indo-european. Doar termenii care desemnează membrii familiei au avut o longevitate comparabilă. Una dintre explicaţii este aceea că rolul social pe care îl descrie cuvântul celibatar a fost iniţial la fel de riguros codificat şi controlat social ca şi rolurile familiale. A fi celibatar nu era însă o alegere personală; era un privilegiu, o scutire de la obligaţia căsătoriei acordată anumitor categorii – în funcţie de timp şi loc putea fi vorba de şamani, preoţi, doctori, savanţi. Desigur, a existat întotdeauna şi celibatul involuntar, oameni care nu reuşeau  să se califice în competiţia adesea dură a găsirii unui partener. Dar, până de curând, celibatarii erau nişte marginali, fie la polul plus, fie la polul minus.

Se pare însă că vremea noastră este un timp al celibatarilor. Si spun asta gândindu-mă nu numai la numărul tot mai mare al celor care sunt de jure necăsătoriţi, ci şi la cei care au de facto o mentalitate de celibatari. Există totuşi o trăsătură comună a celor care ajung să-şi spună (cu mândrie sau cu frustrare) „celibatari convinşi”. Ceea ce îi uneşte este frica de intimitate. 

Care este totuşi pericolul care face să se nască teama aceasta care pare să se extindă în zilele noastre? A fi intim cu cineva înseamnă a-l lăsa să te privească de foarte aproape. Mai mult : să te simtă. Mai mult: să vrea uneori să pătrundă în tine. Ce pierzi? Scutul de cuvinte, scutul de imagini şi măşti, scutul de „realizări” (nimeni nu este savant în dormitor). Şi teama cea mare este: dacă dedesubt nu e mare lucru? Dacă într-o zi ţi se va striga: ” Împăratul e gol”?

Dacă vi se pare că am exagerat, aveţi dreptate. Nimeni nu e chiar atât de fricos. Şi dacă nu e fricos va avea curajul să îşi pună câteva întrebări. Tăriile noastre sunt oarbe când ignoră slăbiciunile.

     

Război şi pace în dormitor

· 2 commentaires ·

In fiecare luna se casatoresc in Romania peste 20 000 de persoane. Un sfert vor divorta, dintre care mai mult de un sfert in mai putin de 5 ani. Am mentionat numarul divorturilor ca un indicator al prevalentei conflictului in cuplu. Dar numarul divorturilor  reprezinta doar varful aisbergului: nici cuplurile necasatorite, nici casatoriile  in „razboi rece” nu sunt reprezentate in acest tip de statistica. Conflictul de cuplu este un fenomen universal si inevitabil. Si totusi, multi dintre noi ne construim idealul de cuplu plecand de la reveria ca „vom trai fericiti pana la adanci batraneti”. In consecinta, preferam sa nu ne antrenam pentru a face fata unui eventual conflict, gandindu-ne ca o relatie mai putin decat perfecta nu este o miza atractiva; pariem exorbitant pe o relatie perfecta, sansa de castigare a acestui pariu fiind mai mica decat castigarea marelui premiu la loterie.

Parafrazandu-l pe Tolstoi (Lev Nicolaevici), se poate spune ca durabilitatea unui cuplu depinde mai putin de compatibilitatea calitatilor si defectelor partenerilor, mai importanta fiind capacitatea lor de a-si rezolva disputele.

8 iunie

· 3 commentaires ·

8 iunie 1930 a fost începutul sfârşitului României constituţionale. Carol Caraiman, fost Carol de România, principe moştenitor până la renunţarea la tron din 4 ianuarie 1926, s-a întors în ţară incognito (dar cu ştirea câtorva militari si politicieni) pe 6 iunie, sub numele de Eugène Nicolas. Numele de împrumut nu îi serveşte nici 24 de ore, pentru că aproape nimeni nu cere respectarea legii în privinţa cetaţeanului Carol Caraiman. Dimpotrivă, i se oferă regenţa chiar de catre primul ministru, Iuliu Maniu; Caraiman refuză, Maniu demisionează, dar nu ia poziţie fermă în apărarea ordinii constituţionale; Parlamentul României este convocat în sesiune extraordinară pentru duminică(!), 8 iunie 1930, convocarea petrecându-se cu câteva ore înainte de termenul fixat (o singură dată s-a mai ţinut o sesiune în aşa mare grabă, la 30 decembrie 1947, când a fost proclamată republica populară). Parlamentul anulează actul de renunţare la tron din 1926, constată succesiunea la tron a lui Carol, şi îl întronează, în aceeaşi zi, rege sub numele de Carol al II- lea. Actul de la 8 iunie 1930 inaugurează o practică de punere continuă sub semnul întrebării a legitimităţii şi legalităţii statului român însuşi. Carol devine succesorul de facto al fiului său dar pretinde sa fie recunoscut de iure ca rege al Romaniei chiar din momentul morţii tatălui său, Ferdinand Întregitorul (20 iulie 1927). Şi parlamentul îi oferă asta. 64 de ani şi 64 de zile trecuseră între plebiscitul din 2 aprilie 1866, când corpul electoral din România votase în cvasiunanimitate pentru aducerea pe tron a unui prinţ strain, şi seara de 5 iunie 1930, când Carol Caraiman ia decizia de a reveni în ţara în care s-a născut, dar pe care a abandonat-o deja de două ori în momente dificile. Iar ţara, prin reprezentanţii ei, a decis sa închidă paranteza legitimităţii constituţionale. Ceea ce s-a vrut o decizie de criză continuă sa-şi facă simţite efectele până în ziua de azi.

S-ar zice ca după 81 de ani nu mai e decât o pedanterie sa vorbim despre legitimitate.

 Şi totuşi… Ultimul rege constituţional al României este printre noi.

Călăul dragostei

· 10 commentaires ·

“Trebuie să pornesc de la premisa că e mai bine să ştii, decât să nu ştii, să te aventurezi, decât să nu te aventurezi; că magia şi iluzia, oricât de fabuloase, oricât de seducătoare, nu fac altceva decât să şubrezească, în cele din urmă, spiritul uman. Eu iau foarte în serios vorbele lui Thomas Hardy: « Dacă există cumva o cale spre mai bine, ea reclamă să privim în faţă răul cel mai mare »”.

Am citat din prologul cărţii Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie, scrisă în urmă cu peste 20 de ani de psihiatrul şi psihoterapeutul californian Irvin D. Yalom şi tradusă în 2008 în româneşte. O carte pe care o recomand tuturor celor care vor să (se) înteleagă mai bine.

“A privi în faţă răul cel mai mare” nu se suprapune peste zicala populară “a pune răul înainte”. Am întâlnit frecvent situaţia în care omul e convins că dacă generalizează o experienţa personală negativă va fi ferit de dezamăgiri în viitor (“Am crezut in prietena mea, dar ea a spus vorbe rele despre mine; mi-am dat seama că nu există de fapt prietenie”).

Sărim prea des de la emoţia negativă legată de eşec sau de teama de eşec la planificarea defensivă a viitorului; alteori ne aruncăm compulsiv spre viitor pentru a nu avea răgazul să fim expuşi unor asemenea temeri.

“A privi în faţă răul cel mai mare” înseamnă a avea curajul de a întelege sursele general umane ale nefericirii; a privi în faţă frica de moarte, frica de libertate, frica de singurătate, neliniştea de a nu găsi un sens evident al propriei vieţi. Despre aceste frici e vorba în cele 10 poveşti (adevărate) istorisite de un maestru al psihoterapiei, dar şi un maestru al scriiturii.

Dacă veţi citi cartea, veţi afla câte ceva şi despre ce învaţă terapeutul de la cel care îi solicita ajutorul şi că vâslesc amândoi în aceeaşi barcă. Îi dau din nou cuvântul maestrului:

“Noi, psihoterapeuţii, pur şi simplu nu putem să nu reacţionăm cu simpatie şi solicitudine la problemele pacienţilor, îmboldindu-i să le infrunte hotărâţi. Nu le putem spune «voi şi problemele voastre». Dimpotrivă, trebuie să vorbim despre noi şi problemele noastre, pentru că viaţa noastră, existenta noastră, va fi întotdeauna strâns înlănţuită cu moartea, dragostea cu pierderea, libertatea cu teama, evoluţia cu separarea. Din acest punct de vedere, suntem cu toţii, impreuna, în aceeasi barcă”

Deşi nu pare, Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie poate fi o lectură potrivită pentru vacanţă.

Leac pentru uitare

· 1 commentaire ·

Văd adesea oameni care spun că ar vrea să şteargă cu buretele una sau alta dintre amintirile neplăcute. Le spun ca nu există un medicament care să poată face asta, dar că, dacă ar exista, eu nu l-aş prescrie, pentru că ar însemna să-i privez de o ocazie de a afla lucruri cu adevărat importante pentru ei.

De mâine nu mai pot să le spun că nu există sau că nu va exista în viitorul apropiat o terapie pentru uitarea amintirilor neplăcute în trei pasi simpli. Îţi faci o programare la clinica « Bad memories are not for ever », evoci o amintire neplăcuta şi se face o înregistrare; vii peste trei zile, ţi se injectează metiraponă, ţi se cere sa evoci din nou amintirea neplăcuta şi … surpriză: nu o mai resimti ca neplăcuta; peste 4 zile, altă surpriza: nu-ţi mai aminteşti mare lucru din acea întâmplare pe care o considerai neplăcută cu o saptămână în urmă. Gata, ai scapat!

Cercetarea care mi-a dat aceste idei a fost publicată în mai 2011 în Journal of Clinical Endocrinology and Metabolism, de un grup de cercetatori canadieni. Ei au studiat şi ce se întâmplă cu amintirile neutre din punct de vedere emoţional; suntem asiguraţi că amintirile neutre rămân intacte la 4 zile dupa expunerea la metiraponă.

Vestea proastă v-o dau eu: nu există amintiri neutre de lungă durată. Iar efectele lipsei memoriei de lungă durată sunt expuse deja de Homer în episodul cu Ulise în ţara mâncătorilor de lotus; câţiva dintre tovarăşii lui Ulise scapă de frică si durere, dar şi de dorinţă şi de amintirea de sine.

Memorie de elefant

· 1 commentaire ·

Intr-o discutie intre vechi prieteni, ne gandeam daca va ramâne creativitatea o marca distinctiva a oamenilor in raport cu robotii viitorului. Cred ca nu. Idei noi, chiar revolutionare, pot fi generate la comanda. Pana acum cateva luni nu ma gandisem la asta. Dar am fost convins si va puteti convinge si domniile voastre citind la pagina 80 a cartii lui Marius Ghenea (fratele meu, care implineste azi 43 de ani – La Multi Ani, Marius), Antreprenoriat, pe care am mai amintit-o in postarea despre gut feeling; veti gasi acolo enumerate chiar metode de a genera idei inovatoare. Daca exista metode, e doar o chestiune de timp pana cand vor fi puse in programe de calculator performante. In final, puterea de calcul a masinilor va genera mai multe idei noi decat un brainstorming cu laureati Nobel.

As miza pe o carte surprinzatoare in competitia cu masinile: memoria. Ce gluma buna, veti spune. Calculatoarele au deja memorii uriase, am pierdut partida asta. Si totusi, in anumite privinte, computerele nu se pot compara cu un elefant de 60 de ani. De exemplu, daca ar fi sa conduca turma de elefanti, in timpul unei mari secete, din acelea care se produc o data la 40-50 de ani, nu cred ca un computer ar fi la fel de sigur ca batrana femela de elefant; aceasta va conduce cu precizie spre apa turma, folosind amintirile de la 15 ani, intiparite de mobilizarea pentru supravietuire din timpul precedentei secete.

Elefantii isi pot recunoaste imaginea in oglinda; putm deci presupune ca au cel putin imaginea de sine a unui copil de 2 ani; au asa cum am vazut, o memorie de lunga durata. O memorie care nu depaseste, totusi, durata propriei vieti. Ceea ce ne distinge de elefanti, dar mai ales de computere, este memoria personala de lunga durata, incorporand povesti, simboluri si semnificatii care depasesc experienta efectiva de viata a unei persoane.

O turma de elefanti care nu are batrani va muri de sete la urmatoarea seceta.

Deficit de atentie

· 2 commentaires ·

Tulburarea cu deficit de atentie exista. E mai cunoscuta sub initialele americane ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder). Sunt campanii, justificate, pentru educatia publicului in legatura cu aceasta tulburare. Publicul pare sa reactioneze in alb sau negru : fie refuzand sa creada ca tratamente medicale pot sa schimbe comportamente etichetate ca « indisciplina », « lene », « proasta crestere », fie aruncandu-se asupra diagnosticului ca spre un colac de salvare (parinti si educatori grabiti au ocazia sa-si spuna « aha, deci nu era problema noastra, s-o rezolve deci medicii si psihologii).

Dar nu despre aceasta tulburare vreau sa scriu azi . Ci despre un deficit de atentie care pare sa se extinda la nivelul intregii populatii. Suntem atat de bombardati de informatie, atat de avizi de noutati, punem atata pret pe originalitate, incat atentia este la cote de avarie. Iar invazia imaginilor vandute ca informatie nu imbunatateste deloc lucrurile. Memoria de lunga durata are nevoie de impachetarea imaginilor in cuvinte. Se tot vehiculeaza ideea ca o imagine face cat o mie de cuvinte. Poate ca da, atunci cand e vorba de atragerea atentiei; dar pentru concentrarea si pentru mentinerea atentiei un timp suficient, nu face cat o propozitie bine construita. 

Exersarea atentiei ar trebui sa fie o sarcina esentiala a sistemului de educatie. Continutul invatarii este secundar. Rezultatele academice sunt de fapt note ale profesorului la capitolul atragere, concentrare si mentinere a atentiei elevilor.

Imi incolteste in minte chiar banuiala ca unele dintre tulburarile anxioase sunt, de fapt, asemenea « deficite de atentie ». Da, o sa ma mai gandesc la asta…