« Părutu-s-a Duhului Sfant si nouă » este o formulare recurenta in hotararile sinoadelor ecumenice. Aici isi are originea cuvantul dogma (din grecescul  dokein = a părea).

Dogma nu este un adevăr revelat, ci un adevăr inspirat. Episcopii adunati in sinoade trebuia sa gaseasca solutii la provocarile lansate de diferite grupari care au fost, in final, declarate eretice.

Lucian Blaga pune in evidenta, in Eonul dogmatic, faptul ca toate doctrinele eretice incercau sa foloseasca logica, sa rationalizeze credinta, iar biserica oficiala le raspundea cu formule antilogice.

In zilele noastre logica e la mare pret. La fel si in Grecia antica; acolo Zenon a ajuns chiar sa nege existenta miscarii in celebrul paradox al sagetii (sau, intr-o forma mai pitoreasca, Broasca testoasa si Ahile cel iute de picior; un Ahile care ia startul la zece pasi in spatele brastei testoase nu o va ajunge niciodata, pentru ca trebuie sa parcurga mai intai jumatatea acestei distante, dar pentru a face asta trebuie sa parcurga jumatatea jumatatii, si asa mai departe; va trebui sa parcurga nenumarate distante intr-un timp finit, ceea ce nu e logic posibil).

Dar daca miscarea exista, avem nevoie si de un alt tip de intelect decat cel logic, pe care Blaga il numeste enstatic; intelectul extatic, cel care iese din sine, poate crea medoda dogmatica, dand nastere unor deschideri pe care intelectul logic nici nu le poate banui.

V-ati gandit vreodata ca notiunea matematica de infinit e o consecinta a gandirii dogmatice crestine? Sau ca teoria Big Bangului datoreaza mult dogmei creatiei din nimic?