Un om care excelează într-o profesie care necesită folosirea predominantă a competenţelor intelectuale? Un « gânditor »? Un teoretician? Cineva care lucrează « cu capul »? Un om cu o vastă « cultură generală »? Un conducător spiritual? Einstein a fost un intelectual? Dar Shakespeare? Un arhitect este un intelectual? Dar … Continuer la lecture de Ce este un intelectual?
A fi deştept înseamna a fi treaz. În dicţionar acesta primul sens al cuvântului.
« Stupidus » înseamnă « amorţit, care nu reacţionează ». E din aceeeaşi familie cu stupor, care desemnează, în medicină, o formă de precomă.
Inteligent = treaz, alert. Stupid = amorţit, adormit. Axa principală a inteligenţei are de-a face cu reacţia adecvată la stimuli. Inteligenta este strâns legată de emoţii.
Inteligenţa emoţională nu e doar un alt cuvânt la modă. Dimpotrivă, clasicul IQ (coeficient de inteligenţă) e un concept de o utilitate supraevaluată. Studii de lungă durată, pe populaţii mari, au arătat că succesul în viaţă este foarte puţin corelat cu IQ-ul şi foarte mult corelat cu EQ-ul (coeficient de inteligenţă emoţională).
Deştepţii nu sunt cei care ştiu să rezolve « şi în somn » o problemă. Sunt cei care pot să-şi cunoască emoţiile, să le gestioneze, să le direcţioneze; sunt cei care pot să citească emotiile altora şi să construiască relaţii constructive cu ei.
Cei inteligenţi emoţional nu sunt niciodată stupizi (prin definiţie, sunt treji, deştepţi, nu « adormiţi »). Cei care au doar un IQ ridicat au mari şanse să fie « inteligenţi stupizi ». Cum zicea bunicul meu: « Unde e minte multă, e şi prostie! »
« Mai bine să fii bănuit de prostie fiindcă nu stii să te împotriveşti cu vorba, decât să fii socotit înţelept pentru neobrăzarea ta.
În tot lucrul socoteşte-te lipsit de învăţătură şi toată viaţa înţelept te vei afla. Să nu dai nimănui vreun lucru pe care nu-l ai, ca să nu te ruşinezi, în sufletul tău, şi din asemănarea cu viaţa ta să nu iasă minciuna la iveală. Iar dacă trebuie să spui cuiva ceva, vorbeşte-i ca şi cum ai avea să înveţi ceva de la el, fără obrăznicie.
Când, aşadar, ţi se dă putinţa să gândesti, gândeşte; să nu fii fără ruşine despre taine, ci închină-te, slăveşte şi mulţumeşte în tăcere. ,,Că nu-i bine să mănânci miere multă”
Mai bine este pentru tine si fii numit de muţime prost, din pricina simplităţii tale, decât să fii numit înţelept şi desăvârşit cu mintea, pentru că te-ai lăudat.
Cuvintele din păţanie (experienţă) neapărat să le primeşti, oricât ar fi de simplu (prost) cel ce le grăieşte. Căci vistieriile cele mari ale regilor de pe pământ primesc bucuros sporul unui bănuţ al unui cerşetor şi din pâraiele cele mici se umplu râurile şi-n cursul lor se măresc. »
« Pentru a face pe cineva să evolueze pe calea « sănătăţii » mentale şi/sau a înţelepciunii, e suficient să îl aduci puţin câte puţin în situaţia de a înlocui rivalul printr-un model, de a renunţa la rivalitate. Înţelepcinea constă în a iubi ceea ce ai deja. E o provocare dificilă în lumea în care trăim.[…] Pentru a vi se vinde un ceas, nu vi se vor da detalii de ceasornicărie. Vi se va arăta ceasul la mâna unei vedete, în aşa fel că vă veţi spune că dacă James Bond are un Rolex, cumpărând un Rolex veţi deveni un pic James Bond. Când luaţi metroul, suportaţi atacul năucitor al publicităţii care vă dă toate dorinţele în vrac. Doar într-o singură staţie, aveţi dorinţa unei călătorii în Maroc, a unei vacanţe la munte, de a avea o maşina frumoasă, de cine-ştie-câte-alte-lucruri încă. Când aţi parcurs cincisprezece staţii, ieşiţi într-o stare de frustrare totală gândindu-vă la toate lucrurile de care sunteţi privat! Priviţi toată lumea cu un aer înciudat şi acesta e motivul pentru care noi trăim într-o lume unde nu mai sunt decât modele care sunt tot atâţia rivali şi rivali care sunt tot atâtea modele!«
(Extras dintr-un interviu cu Jean-Michel Oughourlian, publicat în http://le-cercle-psy.scienceshumaines.com/jean-michel-oughourlian-la-theorie-du-cerveau-miroir_sh_32252)
Neuropsihiatrul Jean-Michel Oughourlian e un partizan al teoriei celor trei creiere: creierul cognitiv, creierul emoţional şi creierul mimetic. Pe care eu l-aş numi mai degrabă creierul empatic. Neuronii-oglindă par să fie definitorii pentru creierul mimetic (empatic).
Oricum, dincolo de confirmările sau infirmările teoriei despre neuronii oglindă care vor veni în anii următori (domeniul fiind foarte dinamic azi), cred că formularea din final (un pic genială, după mine!) identifică o problema majoră de sănătate mentală aflată actualmente în afara abordărilor psihoterapeutice principale. O metodă care să revigoreze capacitatea de a admira nu ne-ar strica.
Formula « Oul să-l mănânci tu dimineaţa, să-l dai prietenului la prânz şi duşmanului seara », mi s-a părut dubioasă încă de cănd am auzit-o de la doamna (tovarăşa) învăţătoare. Mi se părea logic să îi faci rău duşmanului cu această armă ingenioasă: acelaşi ou din frigider era delicios dimineaţa, toxic seara şi, dacă apuca totuşi dimineaţa următoare – din lipsă de duşmani cărora să-l dai – era din nou excelent pentru tine! Dar prietenului de ce să-i dai un ou dubios, la mijlocul distanţei dintre bun şi toxic?
După ce am aflat (prin facultate!) că un ou (unul, nu şase!) e la fel de bun dimineaţa, la prânz şi seara, nu mi-am maibătut capul cu această zicală (care văd că are din nou trecere printre filosofii, ideologii şi înţelepţii dietelor).
Până în dimineaţa asta. Dar dacă formula « oului de aur » nu are legătură cu nutriţia? Dacă oul din zicală nu este ce pare a fi? Dacă e vorba de a încorpora în tine iubirea care dă viaţă în dimineaţa existenţei, a împărţi iubirea cu cei asemănători ţie (alter ego-uri) la mijlocul vieţii şi a accede în amurg la înţelepciunea iubirii vrăjmaşilor?
Daca vreţi să testaţi personal invaliditatea formulei care interzice ouă seara, vă dau acest link – 25 de moduri delicioase de a mânca ouă la cină
« În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.[…] Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. » (Sf. Ap. Pavel – Epistola catre Romani)
« Suma sacrificiilor trebuie sa fie mai mare decât suma regretelor » (Gabriela Szabo, citata in ziarul Lumina)
« Părutu-s-a Duhului Sfant si nouă » este o formulare recurenta in hotararile sinoadelor ecumenice. Aici isi are originea cuvantul dogma (din grecescul dokein = a părea).
Dogma nu este un adevăr revelat, ci un adevăr inspirat. Episcopii adunati in sinoade trebuia sa gaseasca solutii la provocarile lansate de diferite grupari care au fost, in final, declarate eretice.
Lucian Blaga pune in evidenta, in Eonul dogmatic, faptul ca toate doctrinele eretice incercau sa foloseasca logica, sa rationalizeze credinta, iar biserica oficiala le raspundea cu formule antilogice.
In zilele noastre logica e la mare pret. La fel si in Grecia antica; acolo Zenon a ajuns chiar sa nege existenta miscarii in celebrul paradox al sagetii (sau, intr-o forma mai pitoreasca, Broasca testoasa si Ahile cel iute de picior; un Ahile care ia startul la zece pasi in spatele brastei testoase nu o va ajunge niciodata, pentru ca trebuie sa parcurga mai intai jumatatea acestei distante, dar pentru a face asta trebuie sa parcurga jumatatea jumatatii, si asa mai departe; va trebui sa parcurga nenumarate distante intr-un timp finit, ceea ce nu e logic posibil).
Dar daca miscarea exista, avem nevoie si de un alt tip de intelect decat cel logic, pe care Blaga il numeste enstatic; intelectul extatic, cel care iese din sine, poate crea medoda dogmatica, dand nastere unor deschideri pe care intelectul logic nici nu le poate banui.
V-ati gandit vreodata ca notiunea matematica de infinit e o consecinta a gandirii dogmatice crestine? Sau ca teoria Big Bangului datoreaza mult dogmei creatiei din nimic?
O carte pe care nu o recomand celor care cauta raspunsuri. O recomand, ca si autorul, celor care cauta intrebari. Sau celor care accepta raspunsuri care ascund in aceeasi masura in care dezvaluie. Care cred ca adevarul
« nu e de negasit, dar el nu se afla neaparat in teritoriul previzibilului, al intelepciunii « institutionalizate ». El poate fi atins, este cu siguranta intr-un loc anume, dar, de regula, in alt loc decât cel in care-l cauti. »
Pentru mine, cartea se desfasoara alert in primele 10 capitole. Ultimele trei capitole ale partii a II-a (Misterul usilor inchis-deschise, Trei feluri de risipa, Iconomul nedrept si inteligenta salvatoare) mi s-au parut mai poticnite ca stil si mai sterpe. Dar sa revenim la capitolele care m-au gasit foarte receptiv.
1 – Sa ma ierte autorul, dar finalul acestui capitol m-a dus cu gandul la filmele cu Indiana Jones:
« Fiecare isi va lua partea sa, caci parabolele sunt semnal revelator pentru unii si camuflaj prudent pentru ceilalti. Ele ascund dezvelind si dezvaluie acoperind, in functie de amplasamentul spiritual al receptorului. Altfel spus, parabolele cheama si totodata tin la distanta.[…]Stiutorii recunosc valoarea indicativa a decorului, in vreme ce, pentru nestiutori, acelasi decor e opac. Parabolele seamana cu un asemenea decor, cu o imagerie anume gandita pentru a conspira si deconspira in acelasi timp o comoara ascunsa »
3 – Se intituleaza Parabola semanatorului sau despre receptivitatea deviata, iar un citat semnificativ, in care domnul Plesu enumera 7 patologii ale receptivitatii, gasiti intr-o postare anterioara (aici)
5 – Am gasit aici un paragraf luminator despre autoritatea care « te umbreste »
« Evident, recunoasterea unei autoritati exterioare sinelui propriu seamana a « cedare de suveranitate ». Ceea ce castigi e insa mai pretios decat ceea ce pierzi. Castigi o vindecatoare comuniune cu autoritatea care « te umbreste ». In spatiul evanghelic, umbra (skia) e altceva decat intunericul (skotos, skotia). Ea poate fi efectul unei revarsari de har, al unei iradieri benefice.[…] Capacitatea de a umbri (episkiazo) terapeutic e apanajul autoritatii care a trecut prin episodul adumbririi de sine, al jertfei. »
7 – O surprinzatoare recadrare a rugaciunii ca act de indrazneala si perseverenta
« Pentru cine are fie si o minima experienta a rugaciunii, un anumit tip de « jena » prost plasata e un sentiment frecvent. Cum pot indrazni sa ma rog, dintr-o data, pentru ceva, cand, in restul timpului, traiesc in afara oricarei reguli duhovnicesti? […] Fa-o! Lasa deoparte caldicelul « bunelor moravuri », accepta sa te faci antipatic, sa depasesti « masura », sa-ti inoportunezi partenerul, fie el prietenul de-alaturi sau Dumnezeu. »
Voi mai spune doar ca primul capitol (Faptă si contemplativitate din perspectiva parabolelor) al partii a doua este, in opinia mea, cel care ar putea gasi cei mai multi cititori receptivi printre oamenii (prea) activi ai zilelor noastre.
« Cunoasterea nu se exprima doar ca mod de a gandi, ci si ca fel de a fi, iar actiunea nu e doar mobilizare motrice, ci si fel de a intelege. »
Nu înțelegi pentru că nu eşti atent la ceea ce auzi, pentru că nu distingi între important şi accesoriu, pentru că suferi de surzenie intelectuală, pentru că ți se pare că ceea ce auzi nu te priveşte. Nu înțelegi pentru că ceea ce auzi nu e « în drumul tău » obişnuit, pentru că te raportezi inadecvat la ceea ce auzi, pentru că nu ai disciplina de a merge până la capăt pe urma a ceea ce auzi. (Andrei Pleşu – Parabolele lui Isus)
Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: « El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor ». Şi iarăşi: « Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte ». Aşa că nimeni să nu se laude cu oameni. (Prima Epistolă către Corinteni a Sf. Ap. Pavel)
DAN GHENEA 