Vals. Superb. Anna Karenina. Superbă. Vronski… Se putea şi mai bine. Atunci, ce nu e în regulă cu secvenţa aceasta?
De fapt, Dmitri Şostakovici a compus acest vals ca parte a muzicii filmului Primul eşalon (Первый эшелон, 1955). Valsul e muzica de fond pentru adunarea muncitorilor de la un sovhoz la o serbare de premiere a fruntaşilor în producţie. Puteţi să vedeţi secvenţa la 1:27:30.
« Teologii foloseau cuvântul acedia* pentru a descrie păcatul de a nu face cu propria viaţă tot ceea ce omul ştie că poate face cu ea » (Abraham Maslow – Toward a Psychology of Being)
* Cuvântul latin acedia a fost folosit în moduri diferite de diferiţi autori. Elementul comun este inacţiunea, dar motivaţiile sau originile acestei stări sunt interpretate diferit; apar astfel sensuri ale cuvântului care s-ar traduce prin apatie, delăsare, plictiseala, deznădejde. Elaborările ulterioare au dus la o echivalare cu o boală (depresia) sau cu un păcat capital (lenea). Evagrie Ponticul şi Abraham Maslow, din perspective diferite, combină cele două interpretări
În gramatici feminină-i secunda –
O clipă de lumină între gene -;
Pleoape, pupile, cornee, sprâncene,
Umbra şi raza, culoarea şi unda –
Toate-s feminine morfeme.
Ziua feminin se declină
Cu fiece oră şi parte a ei –
Seară lina ori amiază blajină
Sau dimineaţă cu rouă calină –
Feminine sunt ale timpului chei.
Timpu-i neutru, dar viaţa-i femeie
Şi moartea la fel, şi boala şi frica;
Timpul neutru nu-nseamnă nimica –
E un vis urât scrâşnit din condeie -;
Vremea are mâini de femeie.
În gramatici feminină e viaţa,
Vremea cu ierni şi cu veri şi cu toamne
Primăvara cu flori, cu lacrimi şi toane,
Furtuna şi ploaia, gheaţa şi ceaţa –
Toate-n adjective de doamne.
Doar anii-s berbeci număraţi masculin,
Pe sens unic repeziţi înainte,
Cu gânduri împărţite în minute,
Neutre şi goale de minte,
Sunând a destin.
În noua versiune a jocului Flori, fete, filme şi poveşti, enunţul şaradei va fi mai scurt (povestim mai mult la comentarii!), ilustraţiile nu sunt doar ilustraţii, ci sunt necesare rezolvării enigmei, iar cerinţa este să uniţi cu un singur cuvânt cele patru puncte. Desigur că vă recomand şi filmul şi cartea (filmul e de 7 spre 8, cartea e de 10 plus, cred eu), iar pe Eva puteţi să o vizitaţi şi la Prado sau la Uffizi, dacă aveţi drum pe acolo.
1. Floarea este macul (Papaver somniferum).
2. Numele fetei este Eva.
3. Filmul e Idilă pentru o piatră preţioasă (Romancing the stone, 1984). Piatra preţioasa după care aleargă, prin pădurea columbiană veşnic verde, Michael Douglas, Kathleen Turner şi Danny de Vito e un diamant verde. La Bolta Verde se poate vedea un diamant verde de 41 de carate.
4. Romanul e Abatorul cinci, de Kurt Vonnegut. Carte care începe cu o definiţie superbă a esenţei oricărei bune povestiri:
« Cele ce urmează s-au întâmplat mai mult sau mai puţin. »
« Intr-o lume in care toate sunt permise, am uitat sa alegem si sa cautam binele. Intr-o lume in care pozitia sociala si puterea se traduc in abuzuri, am uitat ca abtinerea este semn de putere mai mare. Intr-o lume in care noua gandire amesteca ierarhia fiintelor si ridica animalele (si plantele, dupa unele guri) la nivelul persoanei, singur omul ramane depersonalizat, saracit, abandonat. »
(reprodus de pe blogul creeazalumea)
Podul Vechi (Stari Most) din Mostar e un simbol al reconcilierii şi reconstrucţiei în Bosnia şi Herţegovina, după un război civil devastator. Podul a fost distrus de artileria croată în 1993 şi reconstruit în 2004., fiind inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Pozele pe care le văzusem înainte caută unghiuri care să sublinieze un soi de măreţie. Mie mi se pare că privirea de aproape dezvăluie invitaţia la o convivialitate cordială şi serenă. 
O carte răsfoită într-o librărie mi-a adus aminte de Kurt Vonnegut. Un prieten virtual din prima tinereţe.
“Everything is nothing, with a twist.” (Orice este nimic, cu gust de ceva)
(Kurt Vonnegut – Abatorul cinci)
“We are what we pretend to be, so we must be careful about what we pretend to be.” (Suntem ceea ce pretindem că suntem, aşa că trebuie să fim atenţi la ce pretindem că suntem)
“There are plenty of good reasons for fighting…but no good reason to ever hate without reservation, to imagine that God Almighty hates with you, too. Where’s evil? It’s that large part of every man that wants to hate without limit, that wants to hate with God on its side. (Sunt o mulţime de motive pentru a te bate … dar niciun bun motiv pentru a urî vreodată făra rezerve, să-ţi imaginezi că însuşi Dumnezeu Atotputernicul urăşte împreună cu tine. Unde este răul? E acea mare parte din fiecare om care vrea să urască fără limită, care vrea să urască avându-l pe Dumnezeu în tabăra sa.)
(Kurt Vonnegut – Mama noapte)
Mi se pare o definiţie magistrală a răului. Care se potriveşte bine cu fraza care mi-a sărit azi în ochi:
« Nu există nici un motiv ca binele să nu poată învinge răul, cu condiţia ca îngerii să se organizeze aşa cum o face mafia. »
E din ultima carte a lui Kurt Vonnegut, Un om fără de ţară (A Man Without a Country, 2005), un fel de testament vesel al autorului, care s-a dus să vada cum sunt organizaţi îngerii în aprilie 2007.
Văd că dacismul are din ce în ce mai multă trecere. Ar fi bine dacă ar fi un curent cultural (aşa cum a fost el ilustrat în perioada interbelică de Lucian Blaga şi Mircea Eliade, de exemplu), dar fanii lui Burebista propun în mod serios să punem lupul dacic pe steag şi să proclamăm Republica Dacia.
Se pare că orice diversiune e bună când e vorba să nu revină stema regală la locul ei. Între timp, pe stema republicii au apărut tot felul de aberaţii (chiar azi am mai observat cu stupoare una – am mentionat-o aici).
Lup dacic ne mai trebuie, că sat fără câini suntem!
(NB: câinele apare pe scutul familiei de Hohenzollern)
Dimineaţa am stat si am cugetat în grădină. Roşiile si ceapa stăteau exact ca in gradina de la Piatra, iar bolta de viţă şi florile îmi aminteau de Arceşti. În atmosfera astfel creată, chiar si Dubrovnikul de pe dealuri îmi pare că seamănă puţin cu Slatina. Balcanitatea ajunge din plin şi aici. O balcanitate solară, vitală şi în acelaşi timp contemplativă.
A fost ziua frontierelor. Graniţele create la tot pasul de acel incredibil război de 10 ani din fosta Iugoslavie de la sfârşitul secolului XX.
Am mers de-a lungul coastei adriatice vreo oră si am trecut în Bosnia si Herţegovina, în zona Neum. După 5 minute părăseam teritoriul bosniac şi reintram în Croaţia. Zona Neum, unica ieşire la mare a statului bosniac, are o deschidere de doar 4,5 km, separând regiunea Dubrovnik de restul Croaţiei. După încă o jumatate de oră intram din nou în Bosnia şi Herţegovina şi ne îndreptam spre Mostar.
Am găsit mai demult la Sf. Simeon Noul Teolog o descriere a inconştientului care era analogă conceptului freudian de inconştient. Nimic nou sub soare.
Azi, fiind ziua de Sf. Ion, am citit câte ceva din Ioan Cassian (360 – 435), întemeietorul monahismului occidental (dar care s-ar putea sa fi fost din Scythia Minor – Dobrogea de azi). Redau mai jos fragmente din capitolul Despre întristare din scrisoarea către episcopul Castor, intitulată Despre cele opt gânduri ale răutaţii. De remarcat că în literatura creştină multi termeni sunt duali; există o întristare « bună » (pe care azi am numi-o tristeţe normală) şi o întristare « rea ». Asemănarea celei din urma cu conceptul actual de depresie se poate vedea in citatele care urmează.
« […]Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toata puterea şi stăruinţa lui, […]legându-l de gândul deznădejdii.
[..]Caci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învaluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. In sfârsit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneste înăuntru, făcandu-se arătată când vine vreo ispită care o da la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor.[…]
Când aşadar pentru oarecare pricini, zise « îndreptăţite », ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru.[…] »
DAN GHENEA 