Văd afişul la metrou de două săptămâni, miercurea şi vinerea, când trec pe acolo.
La început m-a iritat. Într-un timp în care o mulţime de cuvinte sunt interzise prin lege pentru că ar putea ofensa diferite grupuri sensibile, despre creştini şi creştinism se poate spune orice. Credinţa care a fondat Europa ar fi doar o « născocire » a unui oarecare Pavel din Tars. O întrebare simplă ar fi: atâţia martiri şi-or fi vărsat sângele doar pentru a face dintr-un roman epistolar al numitului Pavel un bestseller mondial?
Apoi am început să-l compătimesc pe autor. Câte acrobaţii trebuie să fi făcut pentru a ocoli o evidenţă stânjenitoare: « născocitorul » a murit el însuşi martiric, cel mai probabil în anul 66 şi, oricum, şi-a petrecut în detenţie mulţi ani după presupusa « invenţie ». Care a fost deci beneficiul « născocitorului »?
M-am liniştit oarecum când am văzut că totuşi editura se numeşte Ahriman (căpetenia spiritelor întunericului în mitologia iraniană). M-a edificat şi modul în care se prezintă editura însăşi, incluzându-i printre spiritele inspiratoare pe Marx şi Lenin.
Şi totuşi…
Papa îşi cere iertare pentru cruciade, nimeni nu îşi cere iertare pentru comunism. Se vorbeşte neobosit despre Inchiziţie ca produs al creştinismului, dar nu se vorbeşte aproape deloc despre maşina de tocat oameni din secolul XX (în care au pierit de cel puţin 100 de ori mai multi oameni într-un timp de 10 ori mai scurt) ca fiind produsul ateismului comunist şi neopăgânismului nazist.
Iar astăzi, poate nu vreţi să ştiţi, dar este în curs cea mai amplă persecuţie anticreştină din istorie. In sensul cel mai propriu şi mai crud al termenului.
Acestea fiind spuse, sigur că aveţi libertatea de conştiinţă de a participa la lansarea de carte organizată de Ahriman. Libertatea de conştiinţă este totuşi o invenţie creştină. Puteţi deci considera că am întors şi celălalt obraz.
DAN GHENEA 
Mie mi se pare că aţi respins orice încercare de a auzi şi punctul de vedere al acestui autor: « m-a iritat », « am început să îi compătimesc ». Libertatea de a gândi singur, de a-ţi pune întrebări şi de a găsi propriul adevăr mi se pare cea mai scumpă dintre toate. Foarte bine că există mai multe puncte de vedere, de aceea avem minte, sa cercetăm, să ne ridicăm întrebări şi să acţionăm în consecinţă!
Miercurea trecută am schimbat câteva vorbe cu o doamnă, într-un magazin. Discuţia a pornit de la o pungă de fulgi de ovăz. Care-i cea mai bună marcă, se întreba doamna şi implicit mă întreba pe mine. Discuţia a progresat apoi spre alte subiecte. Doamna, creştină fiind (ţinea post şi îşi dorea să ajungă la Iaşi, la moaştele Sfintei Paraschiva) a început să înfiereze homosexualitatea, spunând că cei care o practică sunt unealta diavolului. Nu am compătimit-o, era adevărul ei, dar nu am putut să nu mă întreb cât din ceea ce spunea era gândit de propria-i minte şi cât preluat, pe nemestecate, de la alţii, poate chiar din biserică? Iar răutatea cu care condamna ceva ce sigur nu a cercetat ca să înţeleagă, este compatibilă cu creştinismul?
Şi închei cu o întrebare: vi se pare că Europa o duce bine, spiritual vorbind şi nu numai? Dacă religia creştină este una atât de bună, cum de viaţa celor care cred în el nu arată chiar aşa de bine? Ce este greşit? Ce s-a trecut cu vederea? Ce nu s-a înţeles? Poate a sosit vremea întrebărilor puse cu calm…
Nu am spus niciun moment ca omul nu avea dreptul la opinie. Exact acelasi drept ca si mine. Problema apare atunci cand despre crestinism se poate spune ca e o minciuna, pe cand despre holocaust nu se poate spune chiar orice. Imaginati-va, de pilda, ca as pune un afis la Ierusalim despre « inventarea holocaustului »… Aud?
Cat despre intrebarile puse cu calm, sunt 100% de acord. E o singura problema: de unde luam calmul, cand a inceput razboiul. Si se pare ca cei care au inceput razboiul au doar certitudini, niciun dubiu…
Europa nu o duce bine, si nu de ieri de azi. Si nu am impresia ca de cand « Dumnezeu a murit » s-a schimbat ceva in bine.
Înainte de a căuta calmul, cred că trebuie să căutăm în noi, adepţi ai oricărei religii sau ateişti, compasiunea, toleranţa faţă de celălalt. Acestea să fie valorile prioritare, înaintea celor promovate de oricare dintre religii. La fel ca într-o căsnicie/relaţie: contează ca unul sau altul să aibă dreptate sau ca acel « noi » să o ducă bine? Abia atunci o să înceteze războiul. Altfel, fiecare o să continue să tragă spuza pe turta lui.
Nu cred că Dumnezeu are vreo implicaţie în binele sau răul omenirii, ci felul în care este înţeles Dumnezeu. Atâta vreme cât este asociat cu frica, cu pedeapsa şi cu alte concepte care nu au nicio treabă cu natura lui infinită ci cu manipularea in scopuri cât se poate de pământene, nu cred că se va ajunge prea departe cu însănătoşirea spirituală.
Nu am pretins că aţi avea ceva cu liberatatea de opinie, observam doar că acel anunţ a declanşat în dumneavoastră nişte stări nu tocmai senine. Poate ar fi interesant să vă întrebaţi de ce. 🙂
Mulţumesc mult pentru dialog.
Sigur ca m-am intrebat. Dovada ca si starile mele s-au schimbat. Compasiune e acelasi lucru cu compatimire. Asa ca da, am compasiune fata de autor (care intre timp nu mai este). Asta nu inseamna sa nu imi apar punctul de vedere.
Si polemica iritarea mea initiala se referea la o tripla provocare continuta in afisul cu pricina:
– cuvantul « nascocire » a fost folosit pentru a traduce cuvantul « invention » – de ce nu se putea multumi traducatorul cu « inventie »?
– ilustratia copertei este o icoana crestina
– sub aceasta icoana crestina a fost pusa sigla editurii ahriman – un diavol cu penisul in erectie
Cat respect fata de celalalt au dovedit autorii afisului? – cu ei este polemica mea, nu cu autorul (care cred ca nici el nu ar fi fost fericit cu aceasta coperta!)
Compătimirea îmi pare a fi unul dintre cuvintele rupte despre care ne povestiţi uneori. Are, în opinia mea, o nuanţă ofensatoare la adresa celui compătimit.
Cât despre afişul cu pricina, nu merita iritarea dumneavoastră. Când o persoană simte nevoia să fie grosolană şi agresivă în susţinerea unui punct de vedere, înseamnă că nici măcar ea nu este convinsă de validitatea lui.
Aveti dreptate, e un cuvant rupt, dar e rupt tocmai de exacerbarea mandriei noastre. Adica: n-am nevoie de compasiune pentru ca asta ar insemna ca am nevoie de tine; or, eu nu vreau sa am nevoie de tine, vreau sa-mi fiu autosuficient; si cine te crezi tu sa imi oferi compasiune?
Putina smerenie ar aduce cuvantul compatimire la locul lui originar: in familia iubirii. O iubire mica, intre oameni care au fiecare pacatele si slabiciunile lor, pe care si le cunosc si si le recunosc.