(sursa foto: romaniaregala.ro)
Am văzut azi un episod extraordinar la Ora Regelui (emisiunea aici). Principele Nicolae la Mărăşeşti, la Putna, la Suceviţa, la Voroneţ. Merită urmărită (de la minutul 28) pledoaria pentru dragoste a părintelui Dosoftei la chilia lui Daniil Sihastrul (şi reacţiile Principelui Nicolae). Dar punctul culminant a fost, cel putin pentru mine, secvenţa de la Voroneţ (minutul 33), în care maica Elena îi atrage atentia asupra raspunderii mai mari pe care o au, la judecata lui Hristos, cei aflaţi mai sus pe scara sociala – ei nu răspund doar pentru sine, ci si pentru cei pe care i-au avut în grijă.
Pentru că sunt în continuare uimit de puţina atenţie acordată de România anului 2014 comemorării a 300 de ani de la martiriul Brâncovenilor şi pentru că maica Elena l-a amintit pe Constantin Brâncoveanu ca al doilea stâlp, după Ştefan cel Mare, al neamului nostru, mi-au venit niste cuvinte care exprimă oarecum ce am simtit prima dată la Mânăstirea Polovragi, când am auzit acatistul Sfinţilor Brâncoveni, iar de atunci încoace, de câte ori trec pe lângă biserica Sf. Gheorghe Nou.
– Brâncovene Doamne, frate Constantine,
Ce făcuşi cu ţara, o lăsaşi de pradă?
Fără urmaşi vrednici din a ta plămadă –
Stirpe Basarabă ce-o luaşi cu tine
Brâncovene Doamne, frate Constantine.
– V-am lasat credinţa, veşnică moşie
Că averea multă ce-am avut pe lume
Toată aş fi dat-o, dar nu bunul nume
Primit cu botezul, cel pe veşnicie
Pe-acesta să-l ţineţi cu temeinicie.
Că de-ar fi vreunul din cei slabi de fire
Care să clintească, arătând spre mine –
Că mi-aş fi pus viaţa mai presus de Bine –
Cu a lui greşeală merg la cântărire.
– Brâncovene Doamne, frate Constantine,
Nu începe oare ţara să te uite?
Şi pierdută iarăşi în gâlcevi mărunte,
Să dea cinstea veche pe minciuni străine?
Unde e credinţa, Doamne Constantine?
– Zece drepţi de-or fi, Viaţă va rămâne
Ca să-nvie iarăşi neam cu timp şi rost
De nu, creşte iarba, înaltă cum a fost,
Coperind pe veci al meu şi-al vostru nume.
– Sa nu fie Doamne, Sfinte Constantine!