Étiquette : moarte

Pacienţii vindecaţi au voie la biserică?


« Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima » (Nicolae Steinhardt)

Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu m-ar fi izbit frecvenţa cu care aforismul mai sus citat al Părintelui Nicolae a fost aruncat în luptă pe net contra celor care vor să primească lumina în Noaptea Învierii; le scriu cu gândul mai ales la dragii mei prieteni medici, de a căror bunătate sau cinste nu mă îndoiesc.

Cum nu mă îndoiesc de faptul că Lumina coboară în fiecare inimă care este pregătită să o primească; da, ar fi o uriaşă biserică această ieşire cu o lumânare pe balcon cântând « Hristos a înviat »; ar fi frumos, cu o singură conditie: « să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi ».

Poate ştiţi că într-una din rugăciunile euharistice Hristos este numit « prieten al oamenilor ». Oamenii credincioşi aşa îl şi primesc, când se împărtăşesc sau iau măcar paştile: ca pe un prieten care îi vizitează.

Luna care a trecut multe persoane în vârstă nu au fost vizitate de nimeni; au stat disciplinate în casă şi s-au rugat, aşa cum le-au îndrumat preoţii acestei biserici ortodoxe care a reuşit totuşi să păstreze dreapta chibzuinţă.

I-am izolat pe bătrânii noştri pentru a-i salva de moartea prin covid 19. Dar să nu uităm că în fiecare lună, în România, mor în jur de 16 000 de oameni.

Jumătate dintre aceştia din cauza unor afectiuni care sunt tratabile sau care pot fi prevenite. România era deja « campioană europeană » la acest capitol înainte de marea frică SARS-CoV-2; pot doar să presupun că deprogramarea consultatiilor şi interventiilor « non urgente » nu va fi de natură să amelioreze situatia. Ceilalti 8000 vor muri luna viitoare pentru că o boală cronică va ajunge  la termenul final.

Puţină blândeţe şi multă smerenie să avem, dragii mei prieteni medici, faţă de ei familiile lor. Când zic smerenie mă gândesc la trei lucruri: a) să nu gândim că ştim mai bine decât ei cum trebuie să trăiască şi să moară; b) să le multumim miilor de credincioşi care fac ascultare şi stau acasă, conform metodei propuse de medici; c) să stim să recunoastem greselile noastre si fricile noastre si neputintele noastre, în loc să credem că orice idee sau credintă diferită de dogma « ştiintifică » a momentului este « prostie »

Fiindcă veni vorba de « prostie », cât de ratională este ideea că o întrerupere de treizeci de secunde a izolării, fără contact, singurul schimb făcut fiind flacăra unei lumânări (cu o temperatură medie de 400 de grade), va genera un val de infectări?

S-a vorbit mult de ventilatoare; dar ventilatoarele sunt doar un mijloc de a câştiga timp pentru organism, nu un tratament specific; deci atunci când un pacient cu covid iese viu de pe ventilator si multumeste celor care l-au îngrijit, acestia ar trebui să-i  spună că o parte din multumiri le vor retrimite mai sus.

În România, pacientii vindecati de covid ar putea merge la biserică de Pasti să multumească doctorului universal; s-ar strânge, fără riscuri, câteva sute de oameni în câteva catedrale mitropolitane pentru o slujbă de Paşti adevărată si frumoasă; atunci cei care sunt obligati să stea acasă ar putea simti, chiar si prin ecranul televizorului, vibratia cosmică a acelui « Hristos a înviat » cântat de Lazări reveniti de la hotarele mortii.

Lăsati lumina să vină la cei aflati în umbra mortii! Nu vă încruntati inimile de frică si din nepricepere!

Si un cuvânt despre fratii catolici. In aceasta perioada atitudinea de smerenie si pocainta a papei a avut meritul de a-i face pe multi credinciosi sa redescopere valoarea postului si rugaciunii solitare; dar poate că Papa Francisc ar fi putut uza de puterea sa ca suveran temporal al Statului Vatican pentru a invita la slujbele din Săptămâna Mare persoane vindecate de covid pentru a multumi, a da sperantă si a se ruga cu credintă pentru mântuirea tuturor.

Dragii mei prieteni, lăsati-vă mintea să coboare în inimă si să primească acolo lumina care nu înserează.

Amortalitate contra imortalitate


Ca orice întreprindere stiintifică onestă, si cartea Laurei Bossi, Istoria naturală a sufletului, duce la si mai multe întrebări. Paginile de concluzii sunt pline de semne de întrebare. Tulburătoare.

« Notiunea traditionala de suflet era, desigur, dificil de folosit, reunind viata si gândirea, moartea si nemurirea, dragostea si ratiunea. Abandonarea ei ne-a lăsat într-o lume «neînsufletită», unde natura a devenit un lucru sau un patrimoniu de exploatat, animalul, o masină sau o marfă, corpul uman, un lucru […]

În lipsa sufletului, asadar, viata umană e măsurată după « calitatea » sa, limbajul nu mai e expresia sa, ci « comunicarea » de mesaje continând informatii cuantificabile, copiii nu mai sunt decât « produsul » unui « proiect parental », moartea nu mai e decât  o  «oprire a vietii» decisă voluntar. Am câstigat astfel câtiva ani de «sperantă de viată», dar am pierdut nemurirea. […]

quo-vadis-673838l-imagine

Putem noi oare încă să decidem că există valori absolute, si nu doar banul, singura valoare recunoscută azi, măsură a tuturor lucrurilor? Că indivizii nu sunt intersanjabili, că timpul nu capătă sens decât dacă îl considerăm sub specie aeternitatis? […]

De fapt, în visul nostru de amortalitate, am fost poate contaminati cu o maladie mortală a sufletului. […]

Ce medic al sufletului ne va vindeca azi de această boală? »

Toate minciunile


mensonges

Profesorul Raoult și-a rezumat totuși altfel sfatul. Nu a spus că « știința », la singular (și, eventual, cu majusculă), ne-ar putea ajuta să vedem mai clar, ci « înțelepciunea »(sagesse). Se pare că în privința subtitlului, autorul a cedat sugestiilor editorului, care vehiculează, prin intermediul sintagmei « știința vă ajută să vedeți lucrurile mai clar », mitul unei științe încheiate care poate furniza îndrumări clare, ținând astfel loc și de filozofie și de religie și de morală.

Or, Didier Raoult arată în cartea sa tocmai că știința lucrează cu ipoteze, care adesea conțin modele probabilistice ale căror erori se pot multiplica până la a face ca predicția să fie complet ratată. Ia ca exemplu paradigmatic în acest sens gripa aviară (vă mai amintiți? apocalipsa venea sub forma gripei aviare acum un deceniu!). Modelul propus de cercetătorii din Rotterdam (publicat într-o carte care s-a vândut în 500 000 de exemplare doar în ediția franceză!) implica zeci de milioane de morți. Dar toate cele cinci supozitii pe care s-a bazat s-au dovedit false. Presiunea mediatică a continuat și după ce toate acele supozitii s-au dovedit false, iar guvernele au continuat să investească miliarde in  vaccinuri și grupuri de lucru perfect inutile. Iar în 2009, în  loc să constate onest eșecul predicției despre apocalipsa aviară, grupurile de promovare a fricii au găsit o nouă sperietoare: gripa porcină. Alte miliarde cheltuite fără rost.

Didier Raoult propune să revenim la clasica măsurare a raportului dintre riscuri și beneficii și la înțelepciunea căii de mijloc. Și dă câteva exemple, dintre care am reținut

  • frica de a face cancer de piele prin expunerea la soare a dus la scăderea nivelurilor de vitamină D – calea de mijloc înseamnă evitarea excesului de expunere la soare (estetica bronzului)
  • frica de durere la dus la supraconsumul de analgezice, cu riscurile asociate acestui supraconsum – calea de mijloc ar însemna revenirea la o toleranță mai mare la durere
  • frica de moarte a dus la supraconsumul de anxiolitice și antidepresive, care a dus până la urmă tocmai la creșterea mortalității premature – înțelepciunea ar cere să revenim la o filozofie de viață care să ne ajute să coabităm mai bine cu frica de moarte.

Guérir, c’est mourir un peu


Atunci când ești bolnav, fizic sau mintal, ai reflexul de a gândi că era mai bine înainte. Însă ideea unei reveniri la normal, la vremurile bune de altădată, la un ipotetic «eu» autentic, este iluzorie. Boala ne transformă, cu sau fără voia noastră. Ea pune în lumină vulnerabilitatea noastră, nedreptatea vieții, apoi, cu un pic de noroc, ne recentrează pe ceea ce e esențial și ne face mai puternici prin vindecare. Sau ne poate lăsa un gust de amărăciune și absurditate. A te vindeca înseamnă a muri puțin. Și, uneori, a renaște mult…

(Jean-François Marmion, editorial în Le Cercle Psy)

Memento mori et carpe diem*


Pe magazindesfaturi voi încheia mâine seria de ateliere virtuale Strategii, tactici şi tehnici de relaxare.

Tema va fi: Este meditaţia o metodă de relaxare?

Răspunsul meu scurt este: « Nu, meditaţia e o tehnică de concentrare a atenţiei« 

O formulă foarte concentrată a drumului pe care ne poate ghida meditaţia ne oferă Mahatma Gandhi:

« Traieste fiecare zi ca si cand ar fi ultima. Invata in fiecare zi ca si cum ai trai pentru totdeauna. »

***

Am avut şi eu parte de o lecţie de viaţă chiar ieri. Mi-a fost relatată o discuţie între un medic şi pacienta sa:

– E cancer. Nu vă mai faceţi nici un plan, mai aveţi cel mult şase luni de trăit.

– Nu pot să cred că îmi spuneţi asta… Ar trebui să-mi spuneţi « Vezi cum îţi faci planurile ca să poti trăi cât mai bine timpul care ţi-a mai rămas »

Discuţia s-a petrecut acum 10 ani. De 20 de ori câte 6 luni. Dar chiar dacă medicul ar fi avut dreptate în privinţa termenului, nimic nu-l îndreptăţea să arunce la coş 6 luni din viaţa unui om.

A fost totuşi o parte bună în această gafă medicală – printre lacrimi, D.R. şi-a văzut mai limpede viaţa. « Vezi cum îţi faci planurile ca să poti trăi cât mai bine timpul care ţi-a mai rămas »

***

*Aminteşte-ţi că vei muri şi culege rodul zilei

Gând de duminică (11)


Nu exista drepturi ale omului decât în măsura în care ne asumăm obligaţii ale omului. O lume în care oamenii sunt liberi de orice obligaţie e o lume în care nimeni nu are niciun drept. (Parafrazări după Simone Weil şi Karl Popper)

Gând de duminică (2)


Căutând sursa unui motto (« Credeam că învăţ să trăiesc, dar învăţam de fapt să mor » – Leonardo da Vinci) pus de Claude Simon în deschiderea romanului său Drumul Flandrei, am dat peste acest gând de duminică:

Sunt milioane de oameni care tânjesc după nemurire, dar nu ştiu ce să facă într-o după-amiază ploioasă de duminică. (Susan Ertz – Anger in the Sky)