– Simon, ce este un prieten azi, după părerea ta [în original, adresarea este cu persoana a II-a plural, « selon vous »; formula « Simon…, …vous » e o politeţe franceză intraductibilă în română]? – Un prieten, pentru mine…un prieten e cineva care se interesează de mine în … Continuer la lecture de Ce mai este azi un prieten?
Mi-a semnalat Liviu o stire difuzata de AFP: conform unui studiu, uraganele din Atlanticul de Nord cu nume de femei ucid, in medie, de 3 ori mai mult decat cele cu nume de barbati (din 1954, furtunile tropicale sunt denumite conform unor liste prestabilite, care contin, in alternanta stricta, un numar egal de nume feminine si masculine). Explicatia cercetatorilor ar fi ca oamenii tind sa subestimeze pericolul uraganelor « feminine ».
Am verificat sursa primara si evidentele statistice sunt solide. Trebuie precizat ca studiul mai citat mai sus a exclus 2 uragane cu un numar de victime iesit din comun. Ambele erau « femei »: Audrey (1957) si Katrina (2005). Daca excluderea Katrinei mi se pare perfect justificata, pentru ca a provocat si distrugeri materiale fare precedent in istorie, Audrey nici macar nu apare pe lista primelor 30 de uragane, ordonate dupa criteriul distrugerilor materiale, deci disproportia dintre cele 416 victime si pagubele sub 900 de milioane dolari (Katrina a provocat distrugeri de peste 100 de miliarde si 1200 de morti) este evidenta.
Ceea ce mi s-a parut interesant studiind datele e ca uraganele « masculine » au fost cu 50% mai costisitoare. Asadar, nu are legatura cu forta furtunii. De altfel, si daca lum in considerare forta fizica a furtunilor avem contraste violente: ALLISON, care nici macar nu se califica drept uragan (nu a depasit gradul de « furtuna tropicala », dupa viteza vantului) a facut 41 de victime, iar ANDREW, un ditamai uraganul de grad 5 (maxim, viteza vantului peste 250 km/h), doar 26. Acelasi Andrew insa sparge geamuri de vreo 26 de miliarde de dolari (prin comparatie Agnes e foarte grijulie cu proprietatea – reuseste sa nu strice de mai mult de 2 miliarde – dar e teribila cu oamenii, facand de cinci ori mai multe victime decat Andrew).
Eu zic totusi ca explicatia cu subestimarea pericolului e doar una dintre posibilitati. Ce-ati zice de ipoteza ca numele feminine declanseaza conduite de risc?
Pilat merită simpatia noastră, nu pentru că ar fi fost un om bun aflat în mod tragic în eroare, ci pentru că nici noi nu suntem mult mai buni. Poate că noi credem în Isus, dar nu credem în ideile sale, cel puţin nu în ideile lui despre violenţă, adevăr şi dreptate.
(Miroslav Volf – Excludere şi Îmbrăţişare)
[…] sinele celuilalt contează mai mult decât adevărul meu. Cu toate că trebuie să fiu gata să mă neg pe mine de dragul adevărului, nu-mi este permis să-l sacrific pe celălalt pe altarul adevărului meu. Isus, care a pretins a fi Adevărul, a refuzat să folosească violenţa pentru a-i « convinge » pe aceia care nu recunoşteau adevărul lui. (idem)
Iertarea şchioapătă atunci când îi excludem pe duşmanii noştri din comunitatea oamenilor şi ne excludem pe noi înşine din comunitatea păcătoşilor » (ibidem)
“Sfarsitul lumii nu-l va aduce un cataclism, asa cum gresit isi inchipuie multi, ci dorinta demonica de a ucide, care incepe sa puna stapanire pe tot mai multa lume…Atunci cand ultimul om capabil sa iubeasca va fi ucis, viata pe pamant isi va pierde adevaratul si singurul sau sens, acela de-a iubi…Sa iubesti inseamna sa simti suferinta celuilalt ca pe a ta…”
Am citat dintr-un comentariu de pe acest blog, in care este citat un fragment din cartea lui Savatie Baştovoi, Diavolul este politic corect.
Blogul împlineşte 3 ani. Mulţumesc tuturor celor care au trecut pe aici. Multumesc celor care au comentat. Imi cer iertare dacă v-am supărat uneori. Nu-mi cer scuze dacă v-am tulburat.
Continuăm?
A fi deştept înseamna a fi treaz. În dicţionar acesta primul sens al cuvântului.
« Stupidus » înseamnă « amorţit, care nu reacţionează ». E din aceeeaşi familie cu stupor, care desemnează, în medicină, o formă de precomă.
Inteligent = treaz, alert. Stupid = amorţit, adormit. Axa principală a inteligenţei are de-a face cu reacţia adecvată la stimuli. Inteligenta este strâns legată de emoţii.
Inteligenţa emoţională nu e doar un alt cuvânt la modă. Dimpotrivă, clasicul IQ (coeficient de inteligenţă) e un concept de o utilitate supraevaluată. Studii de lungă durată, pe populaţii mari, au arătat că succesul în viaţă este foarte puţin corelat cu IQ-ul şi foarte mult corelat cu EQ-ul (coeficient de inteligenţă emoţională).
Deştepţii nu sunt cei care ştiu să rezolve « şi în somn » o problemă. Sunt cei care pot să-şi cunoască emoţiile, să le gestioneze, să le direcţioneze; sunt cei care pot să citească emotiile altora şi să construiască relaţii constructive cu ei.
Cei inteligenţi emoţional nu sunt niciodată stupizi (prin definiţie, sunt treji, deştepţi, nu « adormiţi »). Cei care au doar un IQ ridicat au mari şanse să fie « inteligenţi stupizi ». Cum zicea bunicul meu: « Unde e minte multă, e şi prostie! »
« Există stereotipuri puternice potrivit cărora bărbaţii ar fi mai puţin înclinaţi decât femeile să se exprime în legătură cu emoţiile pe care le simt. Primele şase studii care au examinat comunicarea socială a emoţiei aveau în vedere participanţi de ambe sexe (Rimé şi alţii, 1991). Niciunul nu a indicat existenţa unei diferenţe notabile. Omogenitatea celor două sexe în această materie s-a manifestat şi în cadrul studiilor ulterioare.[…]
Singura diferenţă care a reieşit sistematic în urma comparării celor două sexe în privinţa comunicării sociale a emoţiilor a fost alegerea partenerului [căruia să îi comunice emoţiile]. Astfel,[…], femeile întreţin o reţea relativ diversificată de parteneri, în vreme ce bărbaţii înclină să-şi comunice social emoţiile soţiei sau prietenei. »
(Bernard Rimé – Comunicarea socială a emoţiilor)
Pei
sajul este « spaţiul în care infinitul şi finitul sunt în contact, trecând unul în celălalt”. Această definiţie surprinzătoare a fost dată de Rosario Assunto, în urmă cu mai bine de 40 de ani, în Peisajul şi estetica.
Traducerea românească, apărută în 1986, am cumpărat-o încă proaspătă, într-o permisie, şi am citit-o pe îndelete în cele 35 de zile de gardă, în armată. Atunci am înţeles că peisajul e o invenţie recentă (anticilor nu le-a trecut prin cap să decupeze bucăţi din natură şi să le considere frumoase) şi că e o invenţie a orăşenilor (ţăranii se uită la natură curios sau circumspect, dar nu obişnuiesc să o admire).
Ceea ce înţeleg acum e că peisajul e întotdeauna interior. Nu există acolo unde nu există un ochi al minţii care să-l decupeze. Şi să-l plaseze într-un spaţiu-timp complet diferit de spaţiul claustrant şi timpul pulverizat al oraşului.
Tot Assunto o spune mai bine: « Grădina e un spaţiu diferit în mod absolut de spaţiile în care se desfăşoară şi este consumată viaţa noastră de zi cu zi. Spaţiu care nu mai e simplă exterioritate, deoarece e într-adevăr, şi Rilke a spus-o cum nu se putea mai bine, un spaţiu în care interioritatea se face lume şi lumea se interiorizează. Spaţiu în care sentimentul şi gândirea, obiectivându-se, se individualizează ca un loc, în aşa fel încât, subiectivând spaţiul şi identificându-se cu acesta, devin chiar acel loc » (Rosario Assunto – Ontologia şi teleologia grădinii).
Peisajul a fost inventat cam în aceeaşi perioadă cu dragostea romantică. Dragostea romantică e şi ea o nevoie a orăşeanului, ca şi peisajul. Şi îmi pare că suportă acelaşi tip de definiţie: « locul în care infinitul este contiguu cu finitul ». Dar o să mă mai gândesc la asta. Vă scriu dacă mai aflu ceva…
Câteodată o imagine chiar face cât o mie de cuvinte.
De exemplu cea pe care mi-a trimis-o Liviu, Doi prinţi şi doi ţărani.
Cred că mai potrivit decât doi ţărani ar fi doi mitocani.
Dar nici aşa nu prea e corect. Pentru că mitocanii lui Caragiale erau lorzi pe lângă ăştia.
Şi să-mi spună cineva dacă zăreşte pe undeva slugile prinţilor William şi Harry ai Marii Britanii; între timp, eu încerc să număr slugile mitocanilor noştri.
Cum vă place această paralelă între educaţia civică a unor prinţi şi cea a miniştrilor republicii?
« «Societatea comunicării» este uneori cea a necomunicării. În afara sferei familiale, amicale sau «tribale», relatiile între indivizi par mai limitate. Astfel că am putea vorbi uneori o «societate a excomunicării», într-un sens care nu mai e religios, ci laic. Conştient sau nu, mulţi francezi îşi imaginează că «ceilalţi» sunt purtători potenţiali ai relelor (microbi, virusuri, bacterii…), că ei reprezintă, în orice caz, un pericol sau un risc. Făcând o paralelă cu sistemul social indian al castelor, fiecare e pentru vecinii săi (ocazionali sau durabili) un «paria» (=de neatins). El chiar este astfel în sensul propriu al termenului; trebuie evitat cu orice preţ să fii în contact cu el, să-l atingi, chiar şi să-i fii în preajmă. Această grijă pentru autoprotectie priveşte majoritatea situatiilor de viaţă. Asistăm astfel la dezvoltarea unei societăţi fără contact. »
Textul integral (în franceză) aici: http://larisutzatimofte.wordpress.com/2014/04/06/la-societe-sans-contact/
« Portretul lui M »: O carte-mărturie excepţională despre rostul unei vieti pline de suferinţă
DAN GHENEA 