Catégorie : Marginea normalitatii

Viaţa e mai frumoasă în zilele ploioase

· 5 commentaires ·

Un experiment celebru, facut de Norman Schwarz si Gerald Clore in urma cu aproape 30 de ani, arata ca « oamenii cauta explicatii impersonale pentru starile emotionale neplacute atunci cand asemenea explicatii sunt disponibile ».

Experimentul este de o simplitate clasica.

Oamenii sunt sunati pentru a raspunde la un set de intrebari despre calitatea vietii lor, fie intr-o zi insorita, fie intr-o zi cu ploaie. Se constata ca persoanele intervievate in zilele ploioase au un scor de satisfactie mai mic, in medie, decat cele care raspund la intrebari cand straluceste soarele primaverii.

Pana aici, experimentul asta e apa de ploaie, veti spune. Dar partea frumoasa abia urmeaza.

In runda urmatoare, prima intrebare devine: « Cum e vremea azi? » (experimentatorul pretinde ca suna din alt oras). Rezultatele nu se schimba in zilele insorite, insa scorurile de satisfactie cresc in grupul intervievat in zilele ploioase (pentru ca oamenii gasesc o explicatie a starilor emotionale negative; consecutiv, media scorurilor lor de multumire cu viata pe care o duc  egaleaza  media din grupul « insorit »)

Se pare ca oamenii tind sa considere fericirea ca « starea normala », iar emotiile neplacute ca « deviatii ». Suntem, de altfel, « dotati » psihologic pentru a le corecta adesea « din condei » – suntem multumiti cand putem da vina pe ploaie.

Poezia ca terapie antidepresiva

· 2 commentaires ·

Will I Ever See Daylight Again?

I feel like a bird / trapped in a suffocatingly small birdcage,/ hidden at the bottom/ of a dark basement./ I want to breakout of the blackness,/ And fly into the Light outside./ But it is an impossible task – I can’t get out./ And the thick, murky black air closes in…//

I feel like I’m in a room/ with invisible walls./ But it’s so black in the room,/ that I can’t see through the walls./ Where I go, the room goes –/ I can’t get out./ I wish someone would chain the room still,/ so that I could get out into the Light,/ But there is no escape,/ because I am the room./

(Peter Stone – A Collection of Poems about Depression)

[o traducere aici]

Hexagonul normalităţii

· 7 commentaires ·

S-ar putea ca schizofrenia să nu fie o (singură) boală. De-a lungul ultimului secol am înghesuit în acest diagnostic toate antitezele normalităţii ideale. Daca ar fi să desenez geometric domeniul normalităţii, figura rezultată ar fi un hexagon. Între laturile acestui hexagon (fragile linii Maginot, de altfel) mintea mea îşi mentine forma atunci când:

  • Fac diferenţa între real şi imaginar;
  • Ţin anxietatea sub control;
  • Am reacţii emotionale adecvate;
  • Dau un sens experienţelor proprii;
  • Am o imagine de sine stabilă;
  • Stabilesc şi menţin relaţii cu ceilalţi.

Obişnuiţi să ajutaţi bătrânicile să treacă strada?

· 7 commentaires ·

Adoptaţi acelaşi gen de atitudine când interacţionaţi cu o persoană care suferă de schizofrenie care se întâmplă sa locuiască prin apropiere.

Aceasta nu înseamnă ca trebuie să fiţi excesiv de prietenoşi, ci doar să nu o ignoraţi. Antrenaţi-o în conversaţii, dar evitaţi să fiţi intruziv.

Luaţi în considerare şi faptul că persoana poate deveni brusc anxioasă şi, în consecinţă, se poate izola. Lăsaţi-i liberatatea de a se retrage, dar păstraţi comunicarea  deschisă.

Dacă vreţi, invitaţi-o să vă facă o vizită, atunci când se va simţi în stare. Oferiţi-i o prajitură sau o floare sau faceţi orice alt gest prietenos.

Trimiteţi-i de câte ori aveţi ocazia o felicitare cu un mesaj scurt, amical.

4 idei frecvente si false despre tulburarile mintale

· Laisser un commentaire ·

1. Tulburãrile mintale sunt doar rodul imaginaţiei persoanei afectate

Formula « totul e doar în capul tău », este încă frecvent auzită; de fapt nu, există tulburări „sine materia”, nu există o separare între minte şi corp şi atunci tulburările mintale sunt boli ca oricare altele.

2. Este imposibil sã ajuţi o persoanã afectatã de o tulburare mintalã

Ideea incurabilităţii este una foarte răspândită, dar conţine prea puţin adevăr. Pentru schizofrenie, o tulburare severă (şi care este probabil prototipul bolii psihice în mintea omului obişnuit), cifrele sunt următoarele : cu tratament clasic, 20% dintre pacienţi prezintă un singur episod psihotic, 35% au mai multe episoade, dar cu perioade lungi de remisiune completă, 35% necesită îngrijire continuă, dar nu spitalizare continuă, şi doar 10% nu răspund la tratament.

3. Tulburările mintale sunt generate de slabiciuni de caracter

Este un mod de a culpabiliza persoana afectata şi de a evita să ne gândim la responsabilitatea societăţii în crearea unui mediu sanogen. La o privire mai atentă se poate observa că depresivul este la fel de (ne)vinovat de boala sa ca şi pacientul cu ulcer.

4. Persoanele care au boli psihice trebuie izolate.

Această idee izvorăşte din convingerea că persoanele cu tulburări psihice comit mai multe acte violente. Este fals. Iar imprevizibilitatea nu este un argument: câte crime cu premeditare sunt previzibile?

Tulburarea de personalitate narcisică

· 16 commentaires ·

Persoana care sufera de tulburarea de personalitate narcisica prezinta cel putin 5 dintre urmatoarele caracteristici:

1. Are o perceptie grandioasa asupra propriei importante (de exemplu, isi exagereaza realizarile si aptitudinile, se asteapta sa fie recunoscuta ca superioara fara sa aiba realizari pe masura).

2. Este precupata cu fantezii de succes nelimitat, putere, stralucire intelectuala, frumusete, sau dragoste ideala.

3. Crede ca e o persoana « speciala » si aleasa si ca poate fi inteleasa doar de alte persoane speciale sau cu o pozitie inalta.

4. Are o nevoie excesiva de a fi admirata.

5. Are un simt al indreptatirii, adica are asteptari nerezonabile de a avea privilegii sau ca altii sa se conformeze automat asteptarilor sale.

6. Este exploatativa in relatiile interpersonale, adica se foloseste de altii pentru a-si atinge propriile scopuri.

7. Ii lipseste empatia: nu doreste sa recunoasca sau sa se identifice cu emotiile altora.

8. Este adesea invidioasa sau crede ca altii o invidiaza.

9. Are atitudini si comportamente arogante sau condescendente.

 Ghici cine indeplineste toate cele 9 criterii ? Ghici ghicitoarea mea!

Psihiatrul si rationalitatea

· 3 commentaires ·

Se pare ca tot am castigat ceva vizionand The Man from Earth (care, pe ansamblu, mi s-a parut o supa pozitivista reincalzita la foc domol de budism tibetan californizat, cu arome de New York stangist libertarian). Personajul care mi-a atras atentia a fost psihiatrul (in film este numit « psychologist », dar un psiholog nu ar avea cum sa ameninte cu internarea nevoluntara, asta e sigur o treaba neplacuta din fisa de post a unui psihiatru). Sa vedem cum ajunge in scena.

John Oldman, profesor la universitate se hotaraste brusc sa plece. Prietenii lui afla totusi si ii pregatesc o petrecere surpriza. Vor sa stie motivul mutarii. Si  primesc urmatoarea poveste: John s-a nascut in paleolitic, a crescut si s-a maturizat pana la 35 de ani, iar de atunci nu mai imbatraneste; ca sa nu starneasca suspiciuni, se muta la fiecare 10 ani; a trecut astfel prin multe locuri si timpuri; tocmai a implinit 14 000 de ani.

Psihiatrul este chemat de catre unul dintre prieteni, care crede ca John are o tulburare mintala. E interesant insa ca toti se asteapta ca psihiatrul (Will) sa le spuna daca John spune sau nu adevarul, daca e rational sau irational, daca trebuie sa-l creada sau nu. Ori tocmai in acest tip de presupusa tulburare (tulburarea deliranta sistematizata), psihiatrul are nevoie de parerea celor din jurul potentialului « pacient ». Daca ei ar spune ferm ca e imposibil sa fie adevarat ceea ce  povesteste John, atunci ceea ce spune acesta este un delir. Daca insa o parte semnificativa din grupul din care face parte John impartaseste aceleasi credinte, atunci John e sanatos.

Inca un lucru. Nu rationalitatea distinge gandirea normala de delir. Logica delirului e adesea bine articulata. Premisele sunt de obicei aberante. Dar premisele tin de credinte. Puteti demonstra ca nu exista extraterestri ? Sau ca exista ? Puteti doar crede una sau alta.

Madame Bovary si Omul din Cro-Magnon

· 3 commentaires ·

Omul de Cro-Magnon a fost cel mai inteligent om care a trait vreodata, zice, cu argumente, Constantin Creţan; conform demonstratiei din cartea sa FROM WILD APE TO DOMESTIC APE, inteligenta si constiinta de sine a omului au scazut in ultimii 20 000 de ani. E o formulare tare care aduce o necesara contrapondere la iluzia moderna a progresului intelectual si moral al societatilor umane(de multe ori descris ca linear sau chiar exponential crescator).

Eu spun doar atât: nu suntem mai inteligenti decat bunicii nostri si nici bunicii nostri nu erau mai buni decat mosii lor.

Cred ca stiu insa ceva ce avem in plus (in medie) fata de Omul din Cro-Magnon: o doza semnificativ mai mare de bovarism.

Bovarism e un termen inventat pe la 1900 de Jules de Gaultier, care il defineste ca fiind « capacitatea omului de a se concepe ca un altul ». A formulat conceptul pornind se la romanul lui Flaubert – Madame Bovary. De altfel, Flaubert insusi atrage atentia ca « Madame Bovary, c’est moi ».

Capacitatea de a te concepe drept un altul e o sabie cu doua taisuri. Emma Bovary ajunge, in final, sa-si rateze viata pentru ca ea e mereu in alta parte; nu isi stie sau nu isi accepta rolul de aici si acum. Am putea spune (si Jules de Gaultier o face) ca bovarismul e o trasatura esentiala a omului, care poate deveni patologica, dar care in variantele sale adaptative este o conditie de existenta a stiintei, a moralei si, mai ales, a educatiei. Educatie inseamna a scoate la iveala un altul; fara puterea de a te concepe drept altul nu exista motivatie pentru a invata.

Ce legatura e intre Omul de Cro-Magnon, Madame Bovary et moi? Nu era nici una pana in seara asta. Am vazut jumatate din filmul The Man from Earth, in care apare, chiar in primele minute, replica: « Cro-Magnon este ultima etapã din evoluþia omului »; asta mi-a amintit de teoria lui Constantin Creţan;  in plus, ideea unui om de 14 000 de ani mi-a adus in minte faptul ca Flaubert insusi voise sa scrie « Les Memoires du Vieillard de Cro-Magnon »; recitisem recent capitole din Bovarismul de Jules de Gaultier (ca urmare a unei discutii pe tema Madame Bovary).

Pana acum 200 de ani bovarismul era apanajul catorva; unii esuau zgomotos altii reuseau sa intre in cartile de istorie. De atunci incoace educatia a atins din ce in ce mai multi oameni. Iar « capacitatea de a ne concepe ca un altul » a crescut exponential. Daca ar fi sa ierarhizez pericolele care pot duce la dezintegrarea societatilor, bovarismul ar fi primul. Daca vreti sa fac lista principalelor avantaje competitive pe care le poate avea o societate,  bovarismul ocupa tot prima pozitie. 

Un troleibuz numit dorinta

· 1 commentaire ·

« Desigur, nu puteam lãsa acele medicamente sã-mi altereze sãnãtatea: de aceea mã prefãceam doar cã le iau şi le ascundeam sub saltea (total lipsit de originalitate, dar adevãrat !!). Se ştie doar: unui om bolnav i-ar fi fãcut bine, dar eu eram sãnãtos. […]

Ceea ce inainte era plãcut, mai ales grija sporitã a iubitei, a devenit obositor. Vroiam atât de mult singurãtate…atât de mult incât ii numãram silabele …mai rãu, nu ştiu ce inspiraţie proastã mi-a venit, cã am crezut de cuviinţã ca boala mea sã avanseze. Habar nu aveam cã asta avea sã mã scoatã din camera mea, iar lucrul acesta era ultimul pe care il doream.[…]

Totul a inceput când mã aflam intins in pat, iar apoi nu mai eram aşa: stãteam pe nisip, iar tavanul devenise un cer de azur, impenetrabil…apoi am plutit uşor, ca purtat de un curent maritim, spre o imensã patã orbitoare…Când cerul a redevenit tavan şi nisipul pat, m-am dat jos buimãcit şi, vrând sã imi pun papucii, am observat cum piciorul imi aluneca pe lângã ei.[…] »

Eu nu va mai spun decat ca toate astea se petrec pe suprafaţa planã a unui geam de troleibuz, intr-un blog numit creeazalumea.

Speranţă + serotonină

· 9 commentaires ·

Am mai vorbit despre efectul placebo si am sustinut ideea ca  are si o componenta biologica (nu este « doar in mintea mea »). In ultimul deceniu, medicamentele antidepresive s-au comportet din ce in ce mai prost in comparatie cu placebo; de fapt pacientii tratati cu placebo s-au vindecat in proportii din ce in ce mai importante. O ipoteza interesanta asupra modului de actiune al antidepresivelor propun Patrick Bracken si Philip Thomas in postpsychiatry – mental health in a postmodern world (Oxford University Press, 2005). E o formulare provocatoare, ca multe altele, de altfel, in acest volum neconventional si ponderat in acelasi timp.

« Ipoteza noastra este ca o proprtie substantiala a efectului terapeutic al medicamentelor antidepresive este tot biologic [ca raspuns al corpului acelei persoane la simplul fapt de a lua un medicament], dar procesul de vindecare are loc pe alte cai decat cele pe care le propun cei mai multi psihofarmacologi. Procesul nu incepe cu efectele medicamentului asupra nivelurilor neurotransmitatorilor, ci cu instilarea sperantei, cu adunarea curajului si cu generarea motivatiei. Orice schimbari ale neurotransmitatorilor sunt cel mai probabil consecutive acestor modificari. »

Asadar, intai speranta, apoi serotonina. Se pare ca impreuna duc la rezultate optime.