Mois : avril 2014

Coşmar


Imaginaţi-vă cum ar fi să nu fim în NATO azi, in timpul triplului război din Ucraina (între Rusia şi Ucraina, între rusofonii din Ucraina de Est şi armata ucrainiană, între naţionaliştii ucrainieni şi celelalte naţionalităţi din Ucraina, a doua minoritate din această ţară fiind chiar cea română).

Ceea ce e halucinant e să vezi că impostorii din fruntea bucatelor nu mai fac nici măcar efortul imposturii. Adică nu mai fac absolut niciun efort nici macar să pară responsabili. Toată energia lor e canalizată spre a distruge orice credibilitate a statului român.

Culmea e că îşi permit să fie iresponsabili cu scuza că oricum ne apără NATO.

Am trecut în revistă azi cronologia intrării noastre în NATO. Şi am constatat că la Madrid, în 1997, am prins in extremis o nominalizare pentru un eventual al doilea val de lărgire a NATO, graţie generozităţii Regelui Mihai, care a acceptat sa fie avocatul pro bono al României; iar la Praga, în 2002, guvernul social-democrat a tras cu ochiul la vecinii bulgari, la care ţarul Simeon al II-lea devenise prim-ministru, şi l-a rugat din nou pe Regele Mihai să facă un turneu în 8 ţări NATO. România a primit invitaţia de aderare, iar regele a avut o contribuţie importantă, poate decisivă.

Regele Simeon  a primit Emblema de Onoare a armatei române in 2012, la 10 ani de la summitul de la Praga, la împlinirea vârstei de 75 de ani. Dacă este limpede meritul Regelui Simeon în aderarea României la NATO, e clar şi că Regele Mihai şi regalul prim-ministru bulgar au format un tandem foarte eficient, care a dat credibilitate cererii de aderare a acestor două ţări balcanice.

Iar cei care au primit acest cadou regal îşi bat joc de această credibilitate.

Regele si facut datoria şi şi-a pus ţara la adapost sub umbrela NATO. Ţara lui. Mai e şi ţara noastră? Sau o lăsăm în continuare pe mâna iresponsabililor?

O alternativă ar fi monarhie-constitutionala-in-7-pasi

 

Acolo şezum şi plânsem


La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: « Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului! » Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? (Psalmul 136)

Am dansat în copilărie pe Rivers of Babylon şi nu aveam habar că Boney M cântă pe versete din Biblie.

De unde era să ştiu? La şcoală ne pomeneau de Dosoftei când era vorba de istoria literaturii române, dar numai titlul: Psaltirea în versuri.

Dacă ne-ar fi deschis şi cartea, am fi dat peste Psalomul 136, care curge dintru început într-o frumoasă limbă românească:

La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acoló șezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi herbinte.

Dosoftei îşi ia mici libertăţi poetice în traducere. Boney M respectă textul canonic. Dosoftei adaugă lacrimi. Boney M creează un gospel disco. Poate exista un gospel disco? Şi dacă da, poate muzica disco să ducă tristeţea plânsului sau, şi mai mult, tristeţea celor care nu mai pot să plângă?

Cum vă spuneam, dansam pe Boney M, iar cuvintele de după primul vers treceau pe lângă mine. Iar plânsul (« we wept ») se pierdea în yeee-ul dinainte (care părea mai degrabă vesel). Cântam făra să ştiu « cântarea Domnului în pământ străin ».

Cum am ajuns să vă scriu despre apa Vavilonului? Pentru că am iniţiat o rubrică de biblioterapie şi prima temă care mi-a venit în minte a fost plânsul. Plânsul care poate fi o eliberare (grecii de duceau la teatru ca să plângă, realizând astfel catharsisul) sau o otravă lentă (a nu mai putea să plângi e însă întotdeauna o otravă mai puternică).

Iar prima carte care mi-a venit în minte în legătură cu plânsul (mai bine zis cu lipsa lacrimilor) a fost Întunecare, de Cezar Petrescu. În care unul dintre capitole are titlul Acolo şezum şi plânsem.

Apoi, ajungând la psalm, mi-am dat seama care ar putea fi alte două lecturi terapeutice: Harpa şi umbra, de Alejo Carpentier şi poemul Acesta, de Fernando Pessoa.

Dar am dat şi peste un Tudor Gheorghe, care chiar găseşte notele potrivite pentru plâns, neplâns, amintire şi uitare, aşa cum se ivesc ele din pslmii traduşi de Dosoftei şi din poemul lui Miron Costin, Viaţa lumii. I-auziţi:

http://www.youtube.com/watch?v=O5prZaJmVFE

http://www.youtube.com/watch?v=QNA2A3yNaQk

P.S. A citit cineva Stranger in a Strange Land de Robert Heinlein?

Doux papier / Arborele vietii


magdaMidi de la vie:
piano en papier
du bois de l’Eden

Amiază a vieţii:
pian de hârtie
din lemnul din Rai

Haiku aniversar inspirat de o creatie a sarbatoritei (3D QUILLING PIANO – aici). Mai multe creatii ale Magdei pe http://creationmaquill.wordpress.com/

La Multi Ani, Magda!

 

Stres masculin, stresuri feminine


……….o relatie de cuplu nesatisfăcătoare are efecte diferite la bărbati si la femei în ceea ce priveste nivelul cortizolului (unul dintre hormonii de stress) dupa o zi stresantă la lucru. La bărbati, cortizolul scade la sfarsitul zilei (permitand astfel intrarea in actiune a mecanismelor de refacere) indiferent de calitatea relatiei de cuplu, pe cand la femei nu scade decat dacă relatia de cuplu este satisfăcătoare.

Nu inseamna ca femeile sunt dependente de relatie, iar barbatii nu dau doi bani pe relatie. Doar ca in mintile barbatilor relatia e ceva de care trebuie sa se ocupe in primul rand femeia, iar femeile (desi ar vrea sa poata spune ca e altfel) gandesc exact la fel. Asa ca barbatul vine acasa cu idea ca rolul lui principal tocmai s-a incheiat (iar relatia e un plus, un hobby in care face doar ce are chef); femeia, in schimb, stie ca partenerul are asteptari ca ea sa fie ca noua dupa job (adesea chiar si ea se gandeste astfel).

………Articolul complet pe Ralix.ro

EEEEE – 5 E-uri sănătoase


Eu exprim empatic enunţuri eficiente.

Cam asta ar fi formula mnemotehnică pe care o propun pentru a descrie regulile de bază ale formulării unui răspuns asertiv.

1. Eu – un răspuns asertiv este personal. Nu mă ascund în impersonalele « trebuie să », « conform cu », « se ştie că », « se cuvine să » şi altele asemenea.

2. (mă) exprim – un răspuns asertiv serveşte afirmarea de sine. Propoziţia începe cu « Eu cred că » (şi nu « Ştiti, nu se poate să »), « Eu prefer » (nu « E mai bine să »), « Eu simt că » (nu « Nu contează ce simt eu »), « Eu ştiu că » (nu « Adevărul e că »).

3. Empatic – un răspuns asertiv presupune ca afirmarea de sine să nu devină lezare a celuilalt; a fi asertiv înseamnă deci şi a fi nonintruziv, iar pentru a reuşi asta am nevoie să văd lumea şi din papucii celuilalt. Aşadar, după o frază care înepe cu « Eu cred că » urmează o a doua care poate fi introdusă prin « Înţeleg că » (de exemplu, « Înţeleg că vrei să petrecem timp împreună şi îţi mulţumesc pentru asta »).

4. Enunţ, adică expunere a datelor unei probleme – formularea asertivă este directă, francă. Adică nu negativă (defensivă; de exemplu « Nu vreau să spun că… ») ocolitoare (pasivă; de exemplu « Nu ştiu ce să zic, s-ar putea să vină o mătuşă şi nu ştiu dacă o să pot… »), nu manipulatorie (pasiv-agresivă; « Nu ştiu ce o să ma fac dacă mă refuzi ») şi nici imperativă (agresivă; « Trebuie neapărat să vii »)

5. Eficienţa comunicării asertive este dată de caracterul actual al formulării; nu spun « Dacă aş fi ştiut de ieri, aş fi putut face altfel », ci « am de gând să… » spunând direct ce cred, ce simt şi ce mi-am propus să fac. Desigur, îmi pot modifica planul, dar explicitând ce anume din discutia de acum şi aici m-a făcut să aleg să fac schimbarea.panda

Răsunsul asertiv este

  • personal
  • afirmativ
  • nonintruziv
  • direct
  • actual

Şi iată că am dat peste o altă formulă mnemotehnică:

PANDA.

Porci şi sfinţi


« Fiinţa umană nu este un lucru printre altele; lucrurile se determină unele pe altele, în vreme ce omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a făcut din sine însuşi. În lagărele de concentrare, de pildă, în aceste laboratoare vii, în acest loc al încercărilor, am văzut şi mărturisim că unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemenea porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca sfinţii. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte. […] În cele din urmă, omul este acea fiinţă care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz! Dar el este deopotrivă si fiinţa care a intrat în aceste camere de gazare cu capul sus, cu rugăciunea Tatăl nostru sau Shema Israel pe buzele sale. » (Viktor E. Frankl – Psihiatria reumanizată)

Societatea excomunicării


« «Societatea comunicării» este uneori cea a necomunicării. În afara sferei familiale, amicale sau «tribale», relatiile între indivizi par mai limitate. Astfel că am putea vorbi uneori o «societate a excomunicării», într-un sens care nu mai e religios, ci laic. Conştient sau nu, mulţi francezi îşi imaginează că «ceilalţi» sunt purtători potenţiali ai relelor (microbi, virusuri, bacterii…), că ei reprezintă, în orice caz, un pericol sau un risc. Făcând o paralelă cu sistemul social indian al castelor, fiecare e pentru vecinii săi (ocazionali sau durabili) un «paria» (=de neatins). El chiar este astfel în sensul propriu al termenului; trebuie evitat cu orice preţ să fii în contact cu el, să-l atingi, chiar şi să-i fii în preajmă. Această grijă pentru autoprotectie priveşte majoritatea situatiilor de viaţă. Asistăm astfel la dezvoltarea unei societăţi fără contact. »

Textul integral (în franceză) aici: http://larisutzatimofte.wordpress.com/2014/04/06/la-societe-sans-contact/

Iertarea produce iubire


« Iar cui [i] se iartă puţin, puţin iubeşte. »(Evaghelia după  Luca)

Ţinem o contabilitate perpetuă a datoriilor celorlalţi către noi. Şi prea puţin iertăm. Dar la iubire ne simţim îndreptăţiţi. Şi iată că intră şi iubirea în această contabilitate a drepturilor şi obligaţiilor.

Iertarea produce iubire. Iertarea e un act de libertate şi eliberează şi iubirea din condiţionarea « datoriei ». Dacă iertarea e plenară şi iubirea e. Dacă « iertarea » e doar o rostogolire a datoriei (« te iert, dar mă aştept să… »), atunci şi iubirea produsă e puţină şi şovăitoare.

Iertăm prea puţin şi ne cerem prea rar iertare. Şi cercul se închide. Pentru că iertarea se împlineşte doar în relaţie cu o altă persoană, conştientă de diferenţa dintre bine şi rău. Nu pot ierta un copac care îmi stă în drum.

Dacă fiecare dintre noi se consideră drept, cum ar putea să ceară iertare? Şi cui să mai oferi iertarea?

Iar celui ce i se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi cel ce iartă puţin, puţin iubeşte. La cine va merge să lichideze creanţa, toată acea listă de datorii neiertate?

Monarhia uneşte România


Ar fi necinstit să va spun că nu m-am temut deloc. M-am temut că vântul şi frigul vor fi duşmani redutabili pentru marşul regal de azi. Dar la fel de sincer va spun că m-am temut doar un pic. Pentru că, am mai spus-o şi o repet, monarhiştii sunt oameni care cred în cauza lor şi au dovedit că nimeni si nimic nu îi mai poate intimida.

A fost frumos. A fost impresionant – s-a văzut in ochii puţinilor trecători aflati pe stradă azi. Trebuie să vă spun asta: au fost mai multi manifestanti decat trecatori azi. Aşa că nu mă îndoiesc: dacă se pune chiar şi mâine problema unui referendum,  prea putin republicani vor iesi din case. Intr-o zi cu soare vor pierde la un scor decent; într-o zi cu vânt rece vor pierde la scor.

O lozincă de succes a fost azi « Monarhia uneşte România! ». Ştiţi vreo altă instituţie care poate face asta pentru o ţară aflată în război rece cu ea însăşi de aproape un sfert de veac?

Miss Uni(c)vers – Finala: Brăila şi Neuilly-sur-Seine


Semifinalele au fost câştigate de Ramona Moroianu şi Jacques Prévert. Pentru că Ramona a zis că e din Brăila, m-am gândit la o finală cu voci din Brăila şi din Neuilly-sur-Seine (oraşul lui Prévert).

Finala va fi în două manşe. În prima manşă, Brăila va fi reprezentată de Ilarie Voronca, iar Neuilly-sur-Seine de Anaïs Nin. Cum Anaïs Nin nu e propriu-zis poetă, am decupat din jurnalul ei nişte micropoeme şi le-am lipit într-un mozaic cu 28 de linii. Ca să fie un duel corect am decupat şi din poezia Colomba, de Ilarie Voronca, 7 catrene.

Votaţi!

« Trăiesc
într-un fel de cuptor
de sentimente, iubiri, dorinţe, invenţii, creaţii…
Sunt neliniştită! Aud o chemare. Stelele mă trag din nou de păr.
Înot pe cer; plutesc, trupul mi-e plin de flori,
flori cu degete care îmi dăruiesc
dezmierdări pricepute,
ameţeală,
ce ameţeală.
Există două feluri
de a ajunge la mine: cu sărutări
şi cu imaginaţie. Dar există şi
o ierarhie: sărutările singure nu-s de-ajuns.
Sunt o otravă care nu lucrează numai în carne,
ci în straturi mai profunde.
În loc să lupt, eu farmec; în loc să înfurii,
eu îi fac pe ceilalţi să se topească. Şi zâmbesc uşor,
ca o mamă obosită căreia copiii i-au jucat prea multe feste.
Mă simt mamă a tot şi a toate – pântecele şi pământul,
cu imense aripi protectoare!
Totul în afară de fericire
e nevroză.
Ce nu devine minunat, las să treacă.
Şi a venit apoi ziua
când riscul de a rămâne strânsă
într-un mugur
era mai dureros decât riscul
de a înflori. »
(Anaïs Nin)

inima duce-n codru sub piept ca o caleaşcă
privirea-n desfrunzire pe-o gură precum scrin
pleoapa mea de tine se umple ca o ceaşcă
şi-opreşti în respirare tălăngile-n declin

obrazul tău desface lungi câmpuri de secară
în ora ce se-alungă cu haite de lumini
plimbi degetul prin coaste ca albii ce secară
o treaptă-n amintire te-ntârzie-n ruini

plâns întrerupt în ceasul adânc ca o tăcere
c-un cer ce se dilată prin toamna unde creşti
şi linia dintre arbori ne-ntunecă ne cere
când frunţile sub noapte se-ating ca două veşti

glasul precum o algă şi ceasu-nchis în părul
rotund în şerpuire pe braţ ca rădăcini
surâsul cercuieşte în aer un profil
şi-n talgere de umbră genunchii-şi scrie mărul

părul ţi se retrage pe tâmple ca armate
zboruri întretăiate în cremene cum lănci
şi pânzele tăcerii se desfăcură mate
când umbrele din sălcii au lunecat ca şăpci

te regăsesc în umăr şi-n râs ca într-o glastră
c-un braţ în amintire lămpile te-auresc
şi te apleci pe buza umedă ca fereastră
din glezna-n evantalii ierburi şi-arome cresc

cu frunţile ca zboruri de porumbei în cerc
şi lacu-nchis în deget cu-o linişte-n inele
dar vinele sunt plantele agăţătoare-n piele
şi mâinile prin trupul în buruiană-mi trec

(Ilarie Voronca)