“Nu ma intereseaza ce face ea [fosta sotie], vreau doar sa pot sa am acces la copilul meu, sa ma pot implica in continuare, sa il invat ce stiu, ca eu cred ca am ce sa-i dau… nu ma refer doar la bani … ea mereu zice ca nu ma implic, dar cand spune vorba asta stiu ca vrea doar sa-mi ceara mai multi bani” .  Cam asa s-ar putea exprima un tata recent divortat. Iar fosta sotie ar putea descrie altfel situatia: ” Nu da doi bani nici pe mine, nici pe copil … tot ce fac nu e bine… el le stie cel mai bine pe toate. Zice ca nu-i dau eu voie sa vada copilul, da’ vine la fel de fel de ore … copilul asta are si el un program … dar el n-are de unde sa stie asta, ca n-a stat el cu copilul … venea doar cu pretentii si ma invinovatea pe mine de tot ce i se parea lui ca nu e bine…”

Aceasta familie era scindata inainte de a se pune efectiv problema divortului. Implicarea in cresterea copilului a ramas pe un model de punere in act a scenariilor personale, nu pe crearea unui plan comun. Implicarea adecvata presupune un triunghi relational echilateral mama – tata – copil. Relatia de sprijin intre parinti, in rolurile lor de parinti (matern, patern) in rolurile lor de parteneri este esentiala. Despre rolurile parentale se vorbeste mult, dar uneori ai impresia ca e vorba doar de abilitati individuale. Eu cred ca ar fi bine sa stim teorema conform careia “un copil fericit este acela care are doi parinti multumiti”. Reciproca este trista, dar adevarata: vedem adesea copii ale caror probleme reflecta insatifactia si divortul emotional al parintilor; se intampla adesea ca problema copilului sa devina unalibi pentru parinti in incercarea lor de a evita confruntarea directa cu problemele din relatia de cuplu. Copilul devine “pacient desemnat”. Iata cum descrie un terapeut familial aceasta situatie:

“Observatia izbitoare a fost ca, atunci cand parintii erau apropiati emotional si investeau mai mult unul in celalalt decat oricare dintre ei in pacient, pacientul se simtea mai bine. Cand oricare parinte investea emotional mai mult in pacient decat in celalalt parinte, pacientul, imediat si in mod automat, regresa. Cand parintii erau emotional apropiati, nu puteau gresi in modul de a “gestiona” pacientul. Pacientul raspundea bine la fermitate, permisivitate, pedeapsa, “discutii” sau orice alta abordare. Când parintii erau “divortati emotional”, orice “abordare de gestionare” se dovedea un esec”

1. „Poza bate viaţa”

2. “Oferta irezistibila”

3. “Trebuie sa vezi neaparat…”

4. “Filmeaza totul!”

5. “O insula linistita”

6. “Nici nu-mi vine sa ma mai intorc”

7. “Vreti sa vedeti unde am fost asta vara?”

Aparea in cate o dupa-amiaza cu vreme frumoasa cu un pachet de unt. 87, 88, 89 erau ani in care untul era marfa rara. Unchiul Mitică era instiintat de vânzătoarele de la alimentarele din cartier cand se aducea unt. Fusese diplomat in tinerete, dar usurinta lui de a lega relatii se datora mai degraba naturii sale deschise si generoase. Din cand in cand isi continua obisnuita plimbare prin Cotroceni pana la garsoniera unde stateam, intr-un bloc pe langa Politehnica.

Eram student la medicina si am observat ca venea de fiecare data dupa ce participa la sedintele Asociatiei pentru Istoria Medicinii; de ani de zile era, probabil, cel mai constant participant – era felul lui de a tine vie amintirea fratelui mort cu multe decenii in urma (odata a venit foarte incantat ca audiase o prezentare in care fusese mentionat si doctorul Constantin Nicola). Discutia pleca de la istoria medicinii si ajungea, inevitabil, la perioada interbelica; eram nerabdator sa il provoc sa povesteasca si din amintirile lui de diplomat. O facea cu parcimonie, apoi revenea in prezent, interesandu-se despre vestile pe care i le puteam da despre alti membri ai neamului. Traia in prezent si nu facea caz de trecut. Desi mie mi se parea spectaculos trecutul.

Belgrad in 1939, cu Gafencu la Moscova in acelasi an, o promovare rapida la Ankara in 1940, apoi inca una la Berlin, unde il gaseste 23 august 1944. Ministrul Romaniei la Berlin le cere membrilor legatiei sa semneze o declaratie de fidelitate fata de al III-lea Reich; membrii legatiei care refuza sunt internati intr-un lagar in Bavaria. Dupa ce sunt eliberati de britanici, care ii transfera intr-un lagar de refugiati in Italia, unchiul Mitică are posibilitatea sa opteze intre emigrarea in Canada si intoarcerea in Romania.

Se intoarce in România in 1946, lucreaza din nou in Ministerul de Externe, este decorat de Regele Mihai cu Ordinul Coroana României.

Apoi pierde totul. Totul in afara de generozitate. Nimeni nu l-a putut face vreodata sa creada ca are prea putin pentru a darui. Fara sa astepte rasplata.

Pentru mine, unchiul Mitică a ramas definitia completa a generozitatii: a te gandi la celalalt si la nevoile lui concrete si a oferi cu discretie ajutorul cel mai potrivit cu puterile tale si cu nevoile lui.

“M-am gandit sa te-ntreb: ai nevoie de niste unt? (si scotea deja pachetul de unt din sacosa) … Ca nu prea se gaseste.” Dupa ce acceptam pachetul, ma intreba din nou: “Daca mai gasesc, sa-ti iau si tie?”

Acel pachet de unt era felul lui de-a spune ca singurul timp real e prezentul si ca faptele bune pot fi facute doar in acest timp.

“Foarte devreme in activitatea mea ca terapeut am descoperit ca simpla ascultare a clientului meu, cu foarte mare atentie, era un mod important de a fi de ajutor. Deci atunci cand aveam dubii in legatura cu ceea ce trebuia sa fac in mod activ, ascultam. Mi s-a parut surprinzator ca un asemenea mod pasiv de interactiune poate fi atat de util. Putin mai tarziu, o asistenta sociala, care avea ceva instruire in terapia rankiana, m-a ajutat sa invat ca abordarea cea mai eficace era sa ascult pentru a detecta sentimentele si emotiile ale caror modele puteu fi distinse prin intermediul cuvintelor clientului. Cred ca ea a fost aceea care a sugerat ca raspunsul cel mai bun era sa “reflect” aceste emotii inapoi catre client” (Carl Rogers – A way of being, 1980)

Carl Rogers, despre care vom mai vorbi, descrie, in cartea din care am citat mai sus (publicata spre sfarsitul carierei sale de psiholog clinician) experientele care au dus la conturarea teoriei si practicii terapiei centrate pe persoana, al carei fondator a fost. In acest proces, desfasurat de-a lungul a patru decenii, da o noua viata si conceptului de empatie. Iata prima versiune (1959) a definitiei data de Rogers empatiei :

“Starea de empatie, sau a fi empatic, inseamna a percepe cu acuratete cadrul intern de referinta al celuilalt si cu componentele emotionale si cu intelesurile ce apartin acelui cadru ca si cum  as fi persoana respectiva, dar fara a pierde din vedere conditia “ca si cum”. ”

Incepea a treia viata a cuvantului empatie.

Auzim, citim sau chiar vorbim despre “timp de calitate” petrecut cu copiii nostri. Am intrebat un grup de colegi, consilieri familiali, cât timp de calitate e necesar, dupa opinia lor, pentru a raspunde nevoilor copilului. Raspunsurile au fost surprinzator de omogene: in jur de 30 de minute pe zi. Se gândiseră că “timp de calitate” inseamnă un interval definit, dedicat exclusiv si intensiv copilului. Astfel de intervale trebuie sa existe, dar nu reprezinta singura specie de timp de calitate. Am putea sa reflectam la urmatoarele specii:

1. Timpul de expunere = timp in care parintele este prezent dar are si o alta activitate sau interactioneaza cu o alta persoana (de multe ori, chiar partenerul). Aceste intervale pot fi transformate in timp de calitate pentru copil in masura in care ii explicam ce se intampla (“acum o sa pregatim masa de seara”), ii dam un rol care sa se potriveasca abilitatilor si curiozitatilor sale (“vrei sa asezi tu servetelele ?”); in cazul in care copilul incearca sa ia prim-planul intr-o discutie cu o alta persoana, nu incerc sa-l reduc la tacere (“e o discutie de oameni mari”), nici nu dau prioritate mesajelor care vin la copil (“nu putem discuta acum, n-o sa ne lase pana nu ma joc cu el”), ci incerc sa stabilesc regula “asteptam sa ne vina randul”, mesajul fiind transmis in asa fel incat respectarea regulii sa fie perceputa ca o conditie suficienta pentru acceptarea in clubul celor mari.

2. Timp de disponibilitate = interval in care parintele este disponibil intermitent, la cererea copilului, pentru sprijin, feedback si apreciere in activitati de invatare, sau pentru relationare. Daca intervalele de disponibilitate sunt previzibile si constante, o buna parte din acest timp va fi perceput ca fiind de calitate.

3. Timpul virtual = timpul prezentei simbolice parintilor; daca speciile descrise la punctele 1 si 2 insumeaza suficient timp de calitate, atunci e posibil ca si o parte din din timpul in care parintele si copilul nu sunt impreuna sa fie memorat ca fiind timp al relatiei.

4. Timpul de joc este timpul in care interactionam exclusiv si intensiv cu copilul, dupa regulile varstei lui, adica dupa reguli de joc. Timpul de joc variaza, dar copilul tinde sa ceara mai mult atunci cand ii lipsesc celelalte momente de a fi impreuna descrise mai sus. Daca, dimpotriva, copilul are parte de parinti diaponibili, care il implica in viata lor reala si care au o prezenta simbolica importanta, atunci e posibil sa puna el singur limite acestui timp de joc, pe care il trnsforma uneori intr-un mod de a-si etala abilitatile si autonomia (da reprezentatii – surpriza, isi demonsteaza abilitati dobandite recent) – e timpul lui de gala.

Era o capcana intrebarea referitoare la cantitatea de timp de calitate. Dar insasi notiunea de timp de calitate e construita pe o capcana: ca il putem oferi asa cum am oferi o jucarie frumoasa. De fapt, e vorba de a construi o poveste semnificativa. A, bine ca  mi-am amintit: musai sa povestiti in fiecare seara (si sa nu credeti ca basmele sunt doar pentru copii).

“Dacă aş fi fost scriitor, viaţa mea ar fi fost un roman…”, spunea mamaie, aproape invariabil, atunci când trebuia sa încheie o povestire. Sau se putea întâmpla să înceapă cu asta, atunci cand eu veneam dupa ea in gradina, sau la cuptor, sau in bucatarie si incercam s-o uimesc cu minunatele aventuri ale regelui Arthur,  sau cu ispravile cavalerului Roland la Ronceveaux; de uimit, n-o uimeam: ma asculta o vreme, apoi, pe cand incercam sa o fac sa zica de bine despre eroii mei, se oprea  din lucru si imi arata, intr-un fel neasteptat, ca urmarise povestea, dar ca asta ii adusese deja in minte o poveste paralela.

“Ei, mai Dane, dacă aş fi fost scriitor, viaţa mea ar fi fost un roman… Atata s-au batut oamenii pentru pamantul asta… Da povesteau ai batrani ca inainte nu se socoteau oamenii dupa pamantul care-l aveau, ci, mai ales, dupa numele bun…”  Si nu eram deloc trist sa-l las deoparte pe Roland si sa ascult povestiri care mergeau, probabil, pana prin ultimul sfert al secolului XIX, cu pamanturile si intamplarile si numele oamenilor dintr-o bucata  de sat.

Alteori, plecand de la multele lupte descrise in legendele pe care i le citeam, incepea cu “Si la noi, cat s-au mai batut pentru Basarabia…” Urmau povestile din timpul razboiului al doilea, iar daca avea mai mult timp ajungea si la primul.

Bunica nu era autor, era un personaj care avea constiinta piesei in care joaca. Un personaj care stie sa (se) povesteasca. De fapt nici nu o chema Olga. Fusese botezata Ecaterina. Prin 1917 – 1918, pe cand avea 6-7 ani, tatal ei, care tinea carciumă in sat si citea ziare, vazand o poza cu marea ducesa Olga Romanova, zise, mai in glumă mai in serios: “Asta mică seamana cu fata ţarului”. Vorba a prins si toti au cunoscut-o ca Olga; aproape nimeni nu mai stia de la un timp ca o cheama altfel (la slujba de inmormantare, preotul a simtit nevoia sa faca pomenirile cu numele hibrid Ecaterina – Olga,  si oamenii se mirau de Ecaterina, nu de Olga).

Bunica Olga tinea in viata pe scena povestirilor si alte personaje, toate descrise cu bunavointa (chiar si activistii colectivizarii erau mai degraba personaje ridicole sau demne de mila, nemaitrezind nici o incruntare pe fata povestitorului). Erau multe personaje descrise chiar admirativ. Pentru mine, s-ar putea sa fi contat cultul pe care il avea pentru fratele ei, “nenea Costică”, medic, mort la o varsta tanara; m-am inchipuit cu usurinta in postura de medic de tara si m-am inchipuit cu usurinta un medic bun in timp ce ascultam povestirile despre doctorul Nicola.

A (te) povesti e cel mai puternic remediu impotriva uitarii. E si un mijloc de a simti ca viata ta are radacini mai adanci.

Camus credea că trebuie sa alegi: sa traiesti sau sa povestesti. Eu stiam deja cand il citeam ca există si a treia cale: sa traiesti in masura in care povestesti. Povestesti ce traiesti, traiesti ce povestesti, povestesti ce traiesti … Restul e tacere.

La inceput nu intelegeam aproape nimic. Eram plin de teorii, de scheme logice si de obisnuinta de a prinde din zbor idei subtile si iata ca nu intelegeam ce scop urmareste, ce metoda foloseste si, mai ales, cum de totusi obtine rezultate atat de spectaculoase acest doctor pe care intamplarea facuse sa-l am ca indrumator in stagiul de psihiatrie a copilului si adolescentului.

Am inceput sa inteleg secretul in ziua in care ne-a vorbit despre Carl Rogers si terapia centrata pe client. Din acea zi in mintea mea s-a produs o inversare de poli: de la dorinta de a fi intotdeauna in pozitia celui care stie si asteapta nerabdator sa-si spuna replica, la rabdarea de a invata sa-l asculti si sa-l intelegi pe celalalt.

In loc sa incerc sa prind realitatea in teorii, am inceput din ziua aceea sa imi modelez comportamentul profesional dupa cel al domnului doctor Oancea.

Am inceput cu o schema simpla: asculta – incurajeaza – cand intrebi, mira-te ca prostul – gaseste in raspunsul clientului ceva de apreciat (maestrul spune atat de des “Excelent!”!) – asculta din nou – asteapta sa se coaca momentul pentru a de un sfat.

Am putut sa exersez aceasta schema de multe ori si datorita increderii generoase pe care mi-a acordat-o Domnul Profesor.

Si inevitabilul s-a produs: schimbarea de atitudine a patruns si in viata mea de zi cu zi, crescandu-mi semnificativ bucuria de a trai.

E o experienta uluitoare ca un om extrem de inteligent sa iti arate pe viu cum sa te dezbari de propria inteligenta pentru al intalni pe celalalt si cum sa o poti folosi totusi pentru a-ti indeplini misiunea de ajutor.

“A face pe prostul” nu inseamna, in limbajul domnului doctor Oancea, “a te preface ca esti prost”, ci a regasi acea stare de curiozitate si deschidere care sa-ti permita sa refaci lumea asa cum se vede ea din papucii celuilalt.

Zilele trecute, un client, caruia ii recomandasem psihoterapie, mi-a spus: “Am fost deja la un terapeut… Am facut vreo 6-7 sedinte… Nu mi-o luati in nume de rau, dar mi se pare ca stiinta asta e foarte limitata … Niste exercitii … Da, pe moment ajuta … Dar nu mi s-a parut ca doamna imi dadea niste recomandari nemaipomenite… Niste banalitati, nu va suparati … nu cred ca aşa imi poate rezolva problemele”.

Atunci cand psihoterapia devine o arena de etalare a inteligentei si a tehnicii, relatia nu mai are timp si loc sa se coaca. Si nimeni nu primeste sfaturi de la “destepti”. Cum ar putea cineva sa-mi rezolve in cateva ore o problema care ma framanta de cativa ani si nu-i vad solutia? Daca asta ar fi adevarat, nu cumva sunt cumva iremediabil prost?

De cand reusesc mai des “sa ma mir ca prostul” ii inteleg mai bine pe altii si aflu o multime de lucruri noi despre mine.

(continuare la Empatie si apatie)

Asa cum am spus in episodul trecut, prima viata a cuvantului empatie se incheie odata cu secolul al IV-lea al erei crestine. In 397, Sf. Augustin in De Doctrina Christiana, foloseste deja, rar, de altfel,  un alt concept de empatie. Comentand parabolele hristice descrie un mod de operare inedit al empatiei, specific crestin: imitatio Christi. Adica vad in celalalt pe Isus Hristos insusi si actionez asa cum mi-a aratat Hristos  prin cuvant si exemplu. Legatura directa intre doua persoane pe care o descria termenul originar devine triangulara. Empatheia apare pentru ultima data in varianta augustiniana, apoi dispare din curentul principal al discursurilor filosofice pentru 15 secole.

Reapare in 1903 in varianta germana Einfühlung, definind o experienta estetica. Theodor Lipps preluase, de fapt, un termen creat pe la mijlocul secolului al XIX-lea de F.T. Vischer si folosit pentru prima oara in scris de fiul sau, Robert Vischer, in 1873. Desi foloseste termenul in sensul dat de Vischer (i.e., proiectie a emotiilor proprii intr-un obiect artistic), Lipps il incadreaza intr-un context mai larg, de filosofie a spiritului; in plus el are o influenta recunoscuta asupra unor personalitati care vor marca dezvoltarea psihologiei si psihoterapiei, inclusiv Freud. Nu in ultimul rand cartea lui Lipps, Aesthetik, publicata in 1903, este tradusa la scurt timp, in 1909, in engleza; pentru a traduce Einfühlung, Edward Titchener opteaza pentru “empathy”; termenul se intoarce in anii ’20 in germana, ca empathie, dar ăsta va fi inceputul celei de-a treia vieti. In aceasta prima renastere sensul empatiei este mai apropiat de cel din greaca noua “a fi purtat de o patima (pasiune)”.  Celalalt este un simplu vehicul de extindere a eului.

Discutia despre rolul tatalui in familie e una care aduce in prim plan destule stereotipuri despre masculinitate si feminitate, despre egalitate sau despre valori morale si sociale. Nu exista roluri fixe pentru mama si tata de-a lungul timpului sau in diverse tipuri de societati. In toate culturile pare insa avantajoasa o impartire complementara a functiilor materne si  paterne, tinand cont de anumite constrangeri  biologice, dar si de valorile sociale si spirituale acceptate in comunitate. In societatile de tip european pot fi  descrise 5 functii paterne esentiale:

1. Sprijin  emotional  pentru mama

Mama este pentru copil cea care ii satisface nevoile primare ale vietii (ii da caldura, siguranta, calm si liniste, dragoste neconditionata, este la dispozitia copilului), tatal poate reprezinta factorul de siguranta in familie, este cel care o sprijina pe mama. De relatia tata-mama depinde echilibrul emotional al copilului. Sprijinul emotional nu inseamna numai reasigurari verbale gen “Stii ca te iubesc” sau “Tot ce fac este pentru a va fi voua bine”, ci acte de iubire care sa raspunda nevoilor de sprijin ale partenerei: a fi prezent in moment dificile, a imparti echitabil sarcinile legate de cresterea copilului, a fi disponibil pentru a asculta si intelege grijile si fricile, a exprima bucuria de a fi impreuna cu partenera.

2. Rolul ludic

Tatal ofera un mod diferit de interactiune copilului: tatii se joaca mai mult cu copiii (mamele tind sa ii cocoloseasca) si joaca alt fel de jocuri. Tatii prefera jocurile de miscare, iar mai tarziu pe cele competitive.

3. Dezvoltarea autonomiei copilului

Maturizarea biologica permite copilului sa se distanteze progresiv de mama sa, sa exploreze lumea inconjuratore. Mama trebuie sa fie pregatita sa lase libertate copilului, care in final se va separa de ea. Tatal trebuie sa o ajute in acest sens, trebuie sa instituie o separare intre mama si copil si, astfel, sa contribuie la evolutia copilului spre o viata autonoma. Tatal are in acest proces rolul de ghid pentru copil, saii arate posibile trasee, dar nu sa il duca de mana.

4. Autoritatea

In mod clasic se spune ca mama contribuie la formarea increderii de sine neconditionate, iar tatal o obisnuieste copilul cu aprecierea conditionata. Tonurile pure sunt prea contrastante si viata e compusa din nuante. E clar insa ca exista diferente biologice si cultural care pun mama intro pozitie mai avantajoasa pentru a-si exercita functia de ancora de stabilitate emotional profunda, iar tatal este mai in masura sa sa invete copilul sa gestioneze succesul si esecul si sa il familiarizeze cu rostul regulilor. Autoritate nu se impune ci se castiga prin predictibilitate, constanta si adecvare a comportamentului la nevoile si abilitatile copilului.

5. Rolul de model

Tatal poate fi un model de identificare (mai ales pentru baieti) sau un model de raportare la ceilalti (mai ales pentru fete). Pentru copil tatal poate reprezenta un model de rezolvare de probleme, o referinta in legatura cu respectarea regulilor, un factor de stabilitate. Poate reprezenta un prim partener de antrenament in exersarea unei competitivitati sanatoase si poate furniza un model de relationare intre barbat si femeie care va marca constructia afectiva atat a fiilor cat si a fiicelor sale. El  este si o prima instanta fata de care fiul incearca sa-si valideze masculinitatea si un factor decisivin afirmarea femminitatii fiicei.

Cum se realizeaza aceate functii in mod optim? Prin prezenta, invatare, implicare. Prezenta fizica, dar si prezenta simbolica. Pentru o prezenta simbolica eficace e nevoie de valorizarea reciproca a partenerilor si de actiune complementara, dar coordonata in raport cu copilul, Nu uitati ca aparitia unui copil e o oportunitate de a invata lucruri despre noi prin ceea ce aflam in oglinda relatiei cu copilul. Tata nu te nasti ci devii. La capitolul implicare nu mergeti pe deviza “Totul pentru copil”, ci incercati sa construiti un triunghi echilateral mama – tata – copil. Pana la urma, copii fericiti sunt copii cu parinti multumiti. De ei insisi si de relatia lor.

A fost o şansă ca la chiar prima oră de de lucrări practice de biofizică (in prima săptămână de facultate) să  descopăr modelul pe care voiam să îl urmez ca medic.

Văzusem manualul de lucrări practice si mă asteptam la o mare plictiseala lăbărţata pe trei ore. Surpriza a fost totala. Mai intai am fost invitati sa vorbim noi. Despre noi insine. Prezentarile au scos la iveala ca asistentul nostru era pasionat de etimologii, toponimii si onomastici. (Asistentul avea titlul de sef de lucrari; intr-o lume normala ar fi fost demult profesor) Discutia curgea lin si confortabil, chiar daca avea uneori turnuri surprinzatoare. Profesorul stia sa puna intrebari si sa dea raspunsuri intr-un mod in care simultan instruia si delecta.

Atunci am capatat o porecla care mi-a alimentat in mod substantial increderea in mine si a influentat modul in care mi-am dorit de atunci incolo sa practic medicina. Profesorul mi-a spus ca am aerul unui mandarin fericit si a repetat formula, folosind-o in locul numelui, de cateva ori in cursul acelei intalniri. Vazuse in mine, inaintea mea, o anumita liniste interioara.

Abia dupa ce am iesit de la ore am aflat ca doctorul Dimoftache avea un pseudonim literar: C.D. Zeletin. Pseudonim care, trebuie sa recunosc, nu imi spunea inca nimic in acea dupa-amiaza de octombrie a anului 1986. Un coleg de grupa mi-a spus ca este inca in librarii volumul  Poezii de Michelangelo, in traducerea lui C.D. Zeletin. Dar deja stiam ca trebuie sa fie un medic deosebit, un om de stiinta remarcabil si un fin poet inainte sa fi citit un rand din volumul pe care mi l-am luat chiar in acea dupa-amiaza si inainte sa fi stiut ceva despre cariera sa in medicina si stiinta.

“Medicul se asociază, de altfel, atât de fericit în d-ta cu poetul, şi acesta din urmă dispune de o vibraţie atât de exaltantă la atingerea tuturor înfăţişărilor lumii, încât sunt sigur că vei şti să distilezi uimirea şi bucuria chiar din substanţa existenţei celei mai cenuşii” (Tudor Vianu, intr-o scrisoare catre C. D. Zeletin)

Intr-adevar, Profesorul Dimoftache stie sa distileze uimirea si bucuria existentei. Si are arta de a le transmite si altora aceasta stiinta alchimica a dobandirii pietrei de echilibru a zilei ce nu va mai fi niciodata cenusie.

Cele 40 de ore cu C. D. (Zeletin) au fost un dar nepretuit la inceput de drum.