Viaţă topită:
pe miez aspru de vară
o gust asudat.
Când ai pierdut în astă lume
Orice speranță, orice dor,
Când știi ce grabnic trece iarăși
Tot ce-ai avea în viitor,
Atunci, nu ceri eternitate
De la o floare ce-a-nflorit.
De ea te bucuri cât trăiește
Și n-o mai plângi, de-a veștejit.
Nu ceri credință neschimbată…
Nu ceri amor pân’la mormânt,
Căci știi, că raiul se coboară
Numai o clipă pe pământ.
(Matilda Cugler – Numai o clipă)
Poezia a aparut in 1875, in Convorbiri literare. In acelasi an, domnul Eminescu îsi citea la Junimea poezia Antropomorfism.
Domnul George Călinescu a notat lapidar in Istoria literaturii române de la origini până în prezent că « poezia Matildei Cugler (1851—1931) e la modul cuviincios al liricii pentru albumuri de pensioane ».
Poezia Antropomorfism are 69 de strofe. Multe dintre ele de un « crunt misoginism » (chiar domnul Călinescu face aceasta remarcă, dupa care continua sa scrie despre Antropomorfism pe mai multe randuri decat a dedicat intregii opere a domnisoarei Matilda Cugler).
Îmi sorb acum cafeaua în balcon
Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare
………………………………………………….
Își potcovește caii Apollon,
Ori ce să fie-acest incendiu mare?…
Tot mai compacți ies aburii acum,
Dar flăcările cresc acum mai vii și ele,
Din ce în ce tot cerul îl câștigă
Și iată, că prin nourii de fum,
Ca un simbol al României mele,
Răsare-o uriașă mămăligă!
Răsăritul soarelui e o poezie scrisa de Șt. O. Iosif si Dimitrie Anghel (care au semnat impreuna multe altele, sub pseudonimul A. Mirea). Cei doi au facut si alte lucruri impreuna: au condus impreuna o revista (Sămănătorul), au fost membri fondatori ai Societatii Scriitorilor Români, si au iubit aceeasi femeie (o poveste concisa si bine spusa despre asta gasiti aici; Rebreanu a vrut sa scrie un roman inspirat de triunghiul Iosif – Anghel – Natalia Negru, dar l-a lasat neterminat).
Azi, 22 iunie 2013, se implinesc 100 de ani de la moartea lui Ștefan Octavian Iosif si se intampla sa fie Moșii de vara. Si cred ca e potrivit sa-l pomenesc pentru ca si el face adesea, in versurile sale, frumoase pomeniri ale mortilor neamului (ascultati, de pilda, Când a fost să moară Stefan). Iar in poezia La arme!, Iosif e si un prooroc al reinvierii:
Să știe toti că un popor nu moare
Când veacuri a luptat necontenit —
Și-i scris în cartea celor viitoare
Că va să vină ceasul preamărit,
Când mândru străluci-va-ntre popoare
Ca soarele, aici, în răsărit!
Șt. O. Iosif era unul dintre ardelenii care au crezut toata viata ca soarele rasare la Bucuresti. Asa ca soarele de mămăligă nu e o depreciere a soarelui, ci o exaltare a mămăligii!
Tu-mi spui: sufletul tau este foarte amar!
nor cu nor, imi spui tu, se-ntalnesc foarte rar,
cal cu cal, si mai rar, si mai rar calaretii,
ne-ntalnim foarte rar, pe la mijlocul vietii,
nu ne spunem decat mana pusa pe umar
si sporim al tacerilor repede numar…
(Ce spui tu despre sufletul meu, Rokssana’s Blog)
Am publicat pe Ralix.ro articolul Iubirea domestica de la mijlocul vietii.
A refuzat distinctia Bene Merenti, acordata la propunerea Reginei Elisabeta, motivându-si decizia prin faptul ca respectiva distinctie fusese data si unor oameni nemerituosi. Se simte chiar jignit sa fie pus pe acelasi plan cu « niste catâri intelectuali ».
Nu a putut face insa nimic impotriva mumificarii sale ca « poet national », pe care a prevazut-o in Scrisoarea I. Tot in Scrisoarea I, ascunse printre zecile de randuri despre soarta postuma a celui care scrie, se afla si doua versuri care vorbesc despre un alt fel de ambitii ale lui Eminescu:
Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Da, Eminescu si-a dorit puterea politica. Nu in sensul de a deveni politician el insusi, ci de a fi un director de constiinta al politicii nationale.
In plus, Eminescu si-a considerat toate poeziile ca fiind « neterminate ». Maiorescu a publicat prima editie a poeziilor lui Eminescu fara ca selectia si revizuirea lor sa fie facuta de poet (aflat in 1883 la primul episod de boala). Mai mult, cand Maiorescu a incercat sa obtina semnatura lui Eminescu pentru a doua tiparire, acesta l-a refuzat, spunand ca trebuie sa mai lucreze la toate acele poezii.
Aceasta opera « neterminata » a fost « terminata » prin includerea sa in programa scolara. In diferite programe scolare (cu iz liberal, national-crestin, internationalist-proletar, sau national-comunist). Eminescu nu si-ar fi recunoscut gandirea politica in niciuna dintre aceste programe. Iar dragostea eminesciana a fost poate si mai mult falsificata.
Cred ca Eminescu nu a vrut sa fie « poet national ». S-a vazut insa adesea ca un avatar al poetului-rege universal.
Căci frumusețea, când o cruți, rămâne
Sterilă și, murind, cu ea omoară
Și frumusețea zilelor de mâine
(William Shakespeare – Romeo si Julieta; traducere de Şt. O. Iosif)
de Jules Laforgue
E miezul nopţii, cred. Fără ceva. Dorm toţi.
Şi câte-o floare-şi rup din verzi grădini de vise,
Iar eu, sătul de vechi regrete neremise,
Inima-mi storc s-o scurg de tropii auriţi.
Şi iată, ca-n vis, un acord îmi revine,
Cântec tâmp desuet, şi tăcut te ridici
Menuet tot mai vesel al orelor mici
Când credeam pur şi simplu şi dulce în bine.
Şi las jos pana. Şi-ncep să-mi caut prin viaţă,
Pe veci de inocenţă si-amor deflorată,
Si stau mult aplecat, cu pagina-n faţă,
Pierdut in deceul despre lumea creată,
Neatent ascultand în noaptea nesoaţă
Trap impur de veche trasură uitată.
(Imi place sa traduc versuri, imi limpezesc astfel gandurile; o selectie ampla din Jules Laforgue gasiti aici)
În apa luminosului izvor / Ea se scălda goală de tot/ O bruscă tresărire de vant / I-a dus veşmintele în nori // Încurcată, un semn îmi făcu / Ca s-o îmbrac, să mă duc să îi caut / Grămezi de frunze de viță-de-vie / Şi crini şi flori de portocal // Cu petale de trandafir / Un pic de corsaj i-am făcut / Prea mare nu a fost frumoasa / Un singur trandafir fu de-ajuns // Din muguri de viţă-de vie / Un pic de jupon i-am făcut / Dar e-atât de mică frumoasa / Că o frunză fost-a de-ajuns // Mi-a-ntins si brate si buze / Ca pentru a-mi da multumire / Le-am luat cu atâta ardoare / Că ea fu de tot dezbrăcată // Cred că-i plăcu naivei jocul / Pentru că la izvor adesea / Goală venea să facă baie / Rugând pe Domnul vânt să facă / Să facă vânt…///
Georges Brassens – aici
E prea frumos acest capitol din Paradisiace ca să nu-l transcriu aici.
Florile au stârnit in spatiu, pentru a se fecunda, petale care se pliaza, care se depliaza, care zboară.
Francezii le numesc fluturi.
Asemănare care merge spre ea însăsi.
*
Reiken Călugărul a compus acest haiku: La ce visează în flori fluturii care nu mai miscă?
Într-o zi Tchouang-tseu Şamanul si-a luat zborul ca un fluture.
Floarea numita in franceză colchique [crin de Colhida], in germană i se spune Zeitlose (Fără-timp). Floarea căreia i se spune Fără-timp e altceva decat Imortela.
*
Colhida, Eden,
ţări ale Zeitlosului,
timp care este lâna de aur a lumii acesteia,
de negăsit.
*
Fără moarte nu vrea sa zică fără a muri.
Imortela cunoaste murirea si o neagă.
Fără-timpul – mai aproape de natură – ignoră ce ar putea fi ceva ca moartea.
(Les paradisiaques, de Pascal Quignard; capitolul VI – Zeitlose)
DAN GHENEA 