Este organismul o republică? « Corporaliști » vs « Sufletiști »


„Corpul animal este ca o mare republica, fiind compus din multe parti. Aceste parti sunt, desigur, in relatii determinate unele cu altele si contribuie la mentinerea intregului. Dar fiecare parte functioneaza prin forte proprii si poseda propriile tarii, deficiente si insuficeiente in mod independent de alte diviziuni ale corpului.” („Von der Lebenkraft”, 1795)

In ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea Reil va propaga ideea ca boala si sanatatea sunt rezultate ale interactiunii fortelor inferioare, ca organismul este structurat de jos in sus.

Acest mod de gandire va persista si va fi dominant in medicina secolului al XIX-lea. Ideea era seducator de simpla: un defect anatomic al unui tesut sau organ produce o disfunctie a acelei parti, care afecteaza in mod specific functionarea intregului.

Ideea a persistat pana in zilele noastre: proba definitiva pentru confirmarea  unei boli este inca  demonstrarea  existentei unei leziuni specifice la examenul anatomo-patologic.

Rudolf Virchow a fixat dogma anatomo-patologica a bolii pe la mijlocul secolului al XIX-lea. De remarcat ca, la 50 de ani de la publicarea eseului in care Reil combatea teoria suflului vital, Virchow repeta ad litteram axioma reileeana despre structurarea organismelor vii de jos in sus: „Viata insasi e doar expresia unei sume de fenomene, fiecare dintre ele urmand legile fizice si chimice obisnuite”.

Reil insusi isi schimbase insa semnificativ punctul de de vedere dupa numai un deceniu de la publicarea primei sale teorii.

Dupa prima paradigma reileeana, creierul e un organ ca oricare altul, a carui functie e sa produca mintea; disfunctia creierului va produce o boala a mintii. Dar în 1808, intr-o lucrare de 118 pagini intitulata „Ueber den Begriff der Medizin und ihre Verzweigungen, besonders in Beziehung aufdie Berichtigung der Topik in der Psychiaterie” (in acest titlu aparand pentru prima oara numele „psihiatrie”), Reil scrie: „Asadar nu vom gasi niciodata boli pur mentale, sau pur fizice, sau pur chimice. In fiecare dintre ele putem vedea intregul: o afectare a unui proces al vietii, care uneori accentueaza o latura sau alta [a acestui proces]”.

Cele doua paradigme reileene nu au fost integrate de generatiile urmatoare (cu unele exceptii notabile). Secolul al XIX-lea va fi, mai ales in Germania, martorul unei lupte a titanilor: „Somatiker” (« Corporaliști »)versus „Psychiker”(« Sufletiști »).  Despre asta va fi vorba in capitolul „Corpul si mintea”.

« Precum un pom luminat de razele soarelui, chiar de s-ar tăia pomul, raza soarelui nu se taie,…


… tot astfel şi omenirea lui Hristos, unindu-se cu Dumnezeirea, a răbdat patimi, însă Dumnezeirea n-a suferit nimic ». (Sf. Silvestru, Papă al Romei, 314-325 AD)

Raza nu se taie, dar merge în gol dacă nu a întâlnit mai întâi un ochi curat care primească imaginea pomului. Atunci când pomul prinde rădăcini într-o inimă curată el este veșnic asemenea luminii care îl poartă.

Despre cum să ții inima curată ne vorbește celălalt sfânt al zilei, Serafim din Sarov:

« Vezi și ce patimi mai sunt încă în tine – corporale sau spirituale? Și cum reacționează inteligența ta? Intră ea în război contra acestor patimi, sau se face că nu le vede? Și nu s-au format cumva noi patimi? Fiind atent în acest fel, poți ști în ce măsură sufletul tău e sănătos. »

Am observat destul de des o atenție inversată – doctore, am observat că mă doare asta și asta, fă să mă asculte din nou corpul, să pot să-mi reiau viața de dinainte. Dar același drum nu va duce oare în același loc?

Mai vreți republică?


Unora nu le place când le aminteşti că republica a fost adusă de tancurile sovietice. Se străduiesc să ne explice că abia din 1990 avem o republică adevarată şi că noua republică nu moşteneşte niciunul dintre păcatele celei vechi.

Bine, să zicem ca ei. Să zicem că am avut pâna acum 4 constituţii republicane (1948, 1952, 1965 şi 1991), şi să numărăm republicile după moda franceză: prima, a doua, a treia, a patra. Asta „nouă” ar fi a patra.

Întrebări:

1. Cum se face că primul preşedinte al celei de-a patra republici a fost un lider al tineretului comunist în timpul celei de-a doua republici şi ministru al celei de-a treia?

2. Cum se face că ministru al apărării în primul guvern de după 1990 era un om şcolit la Moscova în timpul celei de-a doua republici, aceea în a cărei constituţie scria că « Republica Populară Română a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german si a eliberării României de către glorioasa Armata Sovietică »?

3. Cum se face că primul preşedinte al Senatului după 1990 era una şi aceeaşi persoană cu planificatorul şef al economiei socialiste în timpul primelor două republici?

Si lista coincidenţelor ar putea continua. Dar mai am două întrebări, legate de instituţii:

4. Care este singura ţară din fostul bloc comunist în care securitatea nu a fost deconspirată?

5. Ce constituţie a fost în vigoare între 22 decembrie 1989 şi 8 decembrie 1991? Nu cumva constituţia din 1965 (cu doar câteva articole abrogate)?

Există continuitate între republica roşie şi actuala republică. Şi legal şi moral.

Dacă vreţi o republică „nouă”, cereţi una. Respectând legea şi adevărul. Legea ar fi Constituţia din 1923, niciodată abrogată cu forme juridic valide, iar adevărul e că a patra republică a început cu o mare minciună – aceea că Frontul Salvării Naţionale (FSN) ar fi fost o „emanaţie” a revoluţiei din decembrie 1989. De atunci FSN s-a tot divizat şi a reuşit să infesteze toate partidele politice actuale.

Prima, a doua sau a patra, nu contează, republica actuală e una a minciunii. Dacă vreţi una nouă, hai să facem NU un referendum pentru monarhie constituţională, ci unul pentru republică; dacă se dovedeşte că nu sunt destui republicani, reintră în vigoare Constituţia din 1923 (dacă vi se pare că e depăşită înseamnă fie că nu aţi citit-o, fie că nu aţi citit constituţia actuală).

Domnilor republicani, acceptați provocarea?
În fond, dacă ar fi adevărată propaganda tovarășilor, ar fi floare la ureche să câștigați acest referendum! Dar oare de ce nu l-au organizat până acum chiar tovarășii? Din respect pentru monarhie? Haida de! Sau pentru că sunt primii care știu că nici măcar la referendumurile din 1991 și 2003 nu au reușit să obțină fără fraudă validarea Constituției?

Naşterea cuvintelor şi naşterea prin cuvânt


Copilul vine pe lume cu o foarte mare sensibilitate pentru vocea umană. Prin auz încearcă să construiască semnificatii. […]

Dacă adultul vorbeşte cu copilul folosind doar limbajul cotidian, punând accentul pe espresii ca « Vino aici », « Tine-te de asta » şi « Nu atinge aia », e ca şi cum ar da doar comenzi, fără să lase spatiu pentru procesul de ascultare, care nu mai are loc în aceste situatii. În timpul lecturii are copilul posibilitatea să audă şi acest timp e fundamental.  […]

Vorbirea cotidiană e săracă. Avem obligatia de a da copiilor şansa de a profita la maxim de posibilitătile textelor poetice si literare.[…] Ne  naştem de două ori: o dată biologic şi încă o dată psihologic, iar limbajul e matricea simbolică pe care se construieşte subiectul.[…]

În copilărie suntem afectati de conflicte oribile si puternice, pe care nu le întelegem si pe care adultii le ignoră: fricile sunt incomensurabile, furiile sunt cutremurătoare şi chiar periculoase, iar tristetea, teribilă. Cu toate că aceste senzatii sunt incorporate de la vârste mici, ele încă nu sunt centrate cultural. Astfel că, fără lectură, nu ştim cum să ne gândim la ele.[…]

Cărtile bune pentru copii sunt acelea care vorbesc cu ei, nu despre ei.[…] Astfel, ei vor întâlni în cărti o reprezentare a propriei lor vieti interioare. Textul îi va ajuta să se simtă înteleşi. O altă recomandare e să nu lucrăm cu opere mult prea simple. Mai bine optăm pentru acelea bine construite, care nu se lasă interpretate definitiv şi pot fi recompuse mereu. […]

Persoanele generoase sunt capabile să facă un fel de regresie: să permită copilului ce-au fost odată să-i vorbească  celuilalt copil care stă acum si aici dinaintea sa.[…] La fel de important este să nu îl perturbăm din ascultare cu rezumarea textului sau explicându-i-l cuvânt cu cuvânt.[…]

Cartea e un obiect care are nevoie de contactul cu o fiintă umană pentru a se transforma într-un obiect de cultură. În acelasi timp, una dintre functiile lecturii în prima copilărie e să permită copilului să depăşească stadiul de subiect fizic şi să  aibă acces la cultural.

 (Evelio Cabrejo-Parra)

Obligaţii universale: Respectul


Noţiunea de obligaţie primează asupra celei de drept, care îi este subordonat şi relativ. Un drept nu este eficace prin el însuşi,  ci doar datorită obligaţiei căreia îi corespunde ; exercitarea efectivă a unui drept nu îşi are sursa în cel care îl posedă, ci în alţi oameni care se recunosc obligaţi la ceva faţă de el. […]

Faptul că o fiinţă umană posedă un destin etern impune o singura obligaţie: e vorba de respect. Obligaţia nu este îndeplinită decât dacă respectul este exprimat efectiv, într-o manieră reală, nu fictivă; aceasta nu se poate face decât prin intermediul nevoilor pamânteşti ale omului. […]

Datorăm respect unui lan de grâu, nu pentru grâu, ci pentru că grâul este hrană pentru oameni. Similar, datorăm respect unei colectivităţi, oricare ar fi aceasta – patrie, familie sau oricare alta – , nu pentru ea însăşi, ci ca hrană pentru un anumit număr de suflete omeneşti. […] Se întamplă foarte des ca rolurile să fie inversate. Anumite colectivităţi, în loc să servească pentru a hrăni, dimpotrivă, mănâncă sufletele. În acest caz e vorba de o boală socialăşi  cea  dintâi  obligaţie este să încerci  un tratament ;  în anumite circumstanţe poate fi necesar să ne inspirăm din metodele chirurgicale.” (Simone Weil – L’enracinement – Prelude à une déclaration des devoirs envers l’être humain)

Fiecare drept al meu corespunde unei obligatii a tuturor celorlalti. Statele ar trebui sa fie gestionarele acestor obligatii, nu sa isi aroge dreptul de a impune obligatii arbitrare, care sa serveasca doar mentinerii unei birocratii.

Cat valoreaza dreptul tau la viata daca eu si altul si altul nu ne luam obligatia de a-l respecta? Cât valoreaza dreptul tau la proprietate privata daca eu si altul si altul nu ne asumam obligatia de a ti-l apara?

Gând de duminică (33): Grăsimea din jurul inimii


« Cu grăsime inima lor și-au încuiat, gura lor a grăit mândrie » (Psalmul 16)

E bine de știut că limba ebraică (în care au fost scriși Psalmii) generează o simbolistică sofisticată a corpului uman, cu trimiteri spirituale foarte înalte sau foarte profunde (pentru a vă face o idee despre acest aspect, puteți citi Simbolistica corpului uman de Annick de Souzenelle).

Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la preocuparea actuală oarecum obsesivă cu colesterolul ca factor de risc cardiac. Grăsimea care atacă inima. Inima ca organ vital, pur material. Inima în accepțiunea ei spirituală a rămas doar un obiect poetic desuet, undeva pe raftul « ficțiune ».

Dar, ce să vezi, atât de materialul colesterol nu pare a putea fi îngrădit cu mijloace pur materiale. Dietele cu zero colesterol se dovedesc dezastruoase. Se « redescoperă » ceea ce se știa încă de la introducerea măsurării colesterolemiei în practica medicală, în urmă cu mai bine de 50 de ani: două treimi din colesterolul din organism nu e adus prin alimente, ci este produs prin reacții metabolice.

Și tot  de atunci se știa că reacțiile acestea sunt puternic influențate de stres. Cu alte cuvinte, că « inima rea » (dezordine spirituală care afectează inima aceea care fusese expediată în ultimele două sute de ani pe raftul cu « ficțiuni ») poate fi  cauza principală a bolilor inimii materiale. Nici sarea, nici grăsimile, nici zahărul nu provoacă boli cardiace. Ci, așa cum se spune și în cunoscutul spot TV, « excesul de sare, zahăr și grăsimi ». Excesul. O boală a inimii spirituale cunoscută din cele mai vechi timpuri ca lăcomie.

Iar stresul care generează creșterea colesterolului a fost asociat în multe studii cu agresivitate, ostilitate, perfecționism. Cei vechi ar fi vorbit despre mânie și mândrie, așa cum face și David în Psalmul 16.

Dosoftei, Mitropolit al Moldovei și mare descoperitor frumuseților poetice ale limbii române, reușește în traducerea versificată Psalmului 16 să fie extrem de aproape și de litera și de spiritul acestei rugăciuni ebraice.

« Căce le este înfundat săul,/ Grăiesc asupră-mi cu de tot răul »

În original, ca și la Dosoftei, nu se vorbește despre inimă, ci doar despre grăsime (seu). La evrei, grăsimea care acoperea organele interne ale animalelor sacrificate era arsă ca jertfă. Iar înțelesul spiritual al acestei curățiri de grăsime apare mai limpede în Psalmul 50: « Că jărtvele de ars nu-ț par dulce./ Lui Dumnezău jărtva ceea place/ Cu sufletul înfrânt ce s-a face » (traducerea Dosoftei).

« Cor contritus » (« inima care face penitență », în versiunea latină) ar fi, de fapt, rezultatul acestei îndepărtări a grăsimii și calea regală a vindecării. Înfrângerea în inimă a cauzelor spirituale ale răului. Înfrângerea mândriei, înfrângerea lăcomiei, înfrângerea vorbirii de rău.

Mitropolitul Dosoftei este amintit chiar astăzi în calendarul ortodox. Pentru jertfa sa cea fără de sânge de luminare a cugetelor cu adevărul îmbrăcat în frumusețe al Psaltirii.

O să mai citez aici și un Apostrof  al aceluiași părinte Dosoftei, care ne îndemnă să căutăm rostul, nu avutul, pentru că altminteri vom rămâne închiși într-un bulgăre de seu:

« Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul,

De nu v-avea-ntru sine lăcuind pre Domnul,

Acela de-avuțâie sațâu nu mai vede,

De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede.

Și de cât mai mult strânge, mai mult să lărgește,

Și tot deșert să vede-ntr-averea ce-i crește.

Deci nime-ntr-avere să nu să gândească

Că va putea să să-mple, să să odihnească.

Iară-ntr-a cărui suflet Domnul lăcuiește,

Acela de nemică nu mai jeluiește.

Pentr-aceea tot omul să nu să lenească

Pre Dumnezău în suflet să-ș agonisască. »

Pastila antidepresivă (12): Plictiseala ca boală și leac


“Neputându-se lecui de moarte, de necazuri, de neștiință, oamenii au găsit cu cale, spre a fi fericiți, să nu se mai gândească la aceste lucruri; este tot ce au putut ei inventa pentru a se mângâia de atâtea rele. Mângâierea aceasta este însă foarte slabă, întâi pentru că duce nu la vindecarea răului, ci la ascunderea lui pentru câtva timp și apoi pentru că, ascunzându-l, ea ne face să nu ne mai gândim la vindecarea adevărată.

Astfel, printr-o stranie răsturnare a naturii omului se întâmplă că plictiseala, care-i răul cel mai resimțit din el, este într-o oarecare măsură și binele cel mai mare, fiindcă ea poate contribui mai mult decât  orice la  a-l face să caute vindecarea  adevărată și fiindcă divertismentul, pe care-l privește ca pe cel mai mare bine al său, îi este de fapt cel mai mare rău deoarece îl îndepărtează mai mult decât orice lucru de la a căuta leac relelor sale. »

(Blaise Pascal – Cugetări despre om)

 ad

Meşteşugul de a trăi


Savoir-vivre, savoir-faire.

Primim viaţa în dar şi abia mult mai târziu deprindem meşteşugul de a trăi. Până acolo ne rătăcim în fel de fel de meșteșuguri, profesii, arte, tehnici – toate fiind axate pe « cum să faci ».  Cum să rezolvi probleme.

Cum să trăiești, le savoir-vivre, se pierde tot mai des pe drum. Iar uneori e dat la schimb cu ceea ce este etichetat, cu mult savoir-faire, ca stil de viață, lifestyle.