Când am cerut cartea de la biblioteca liceului, acum mai bine de 30 de ani, bibliotecara m-a privit peste ochelari ceva mai lung decât de obicei, s-a uitat la un raft în dreapta ei unde erau o parte din autorii cu litera A (ştiam deja asta pentru că luna trecută îmi pusesem răbdarea la încercare cu Comuniştii – în 5 volume! – de Louis Aragon), apoi m-a întrebat cu un ton ezitant:
– Vrei neapărat să citeşti Domnul Preşedinte?
… (continuarea aici, pe blogul Regatul României)…
Am urcat până la cetate în ultima după-amiază petrecută la Ulcinj/ Ulqini/ Dulcigno. Chiar la piciorul cetăţii este biserica Sv. Nikola. Am fost atras de grădina cu măslini relativ tineri (aveau cam o suta de ani, dar in genul lor se atinge uşor mia!). Şi era o alee cu felinare in care bătea soarele dinspre apus, astfel că unele dintre ele păreau aprinse. Bătea uşor vântul si crea o linişte sonoră. Biserica a fost ridicată de regele Nikola I al Muntenegrului, in amintirea eroilor căzuţi în Războiul de Independenţă (1876-1878, acelaşi în care românii şi-au câştigat independenţa faţă de aceeaşi putere suzerană – Imperiul Otoman).
În cetate, vântul bate deja cu putere. Suntem cam subţire îmbrăcaţi. Intrăm în turn (cula Balšić). Aici dăm peste o expozitie de fotografie Marubi. Pietro Marubi a înfiinţat un studio foto în Shkodër (Albania), pe la 1850. Acum exista un proiect european de punere in valoare a celor peste 300 000 de plăci fotografice din colectia Marubi, care acopera o istorie de 100 de ani a unei zone care cuprindea Albania, Muntenegru şi părti din Macedonia de azi.
Când ieşim, vântul e mai blând si lumina apusului te face sa visezi aventuri în stil italian pe stradele înguste, imprevizibile, pe care orice fel de intimitate e foarte improbabilă. Poti auzi din stradă cum cineva îşi face cafeaua, sau te ajunge din urmă conversaţia unui cuplu de tineri francezi (zic tineri după voci, nu-i văd, sunt undeva într-un studio de la ultimul cat). Mă găndesc că poate atunci când oraşul era unul mult mai aglomerat, pe străzi era robabil mult mai mult zgomot si astfel era mai greu să auzi chiar tot ce se întâmpla în casă. Dar îmi dau sema imediat că şi în case era mare aglomeraţie, aşa că adio intimitate. Intimitatea e o invenţie recentă.
Regele Mihai i-a avut astazi la masa pe cei doi premieri ai celor doua republici românesti. Poate inteleg si domniile lor, poate intelegem si noi ca atat divizarea cat si republicile sunt ramasite ale unui timp in care se sarbatorea 7 noiembrie (ziua loviturii de stat bolsevice – asa-numita « mare revolutie socialista »).
Maine sarbatorim 8 noiembrie, ziua onomastica a regelui nostru. Al nostru, al tuturor. A demonstrat, inca o data, ca numai un rege poate sa ii serveasca nepartinitor pe toti cetatenii. Au fost cateva voci (putine, totusi!) care s-au intrebat ce cauta X sau Y la Palatul Elisabeta. E foarte simplu: e regele tuturor românilor, si rolul Coroanei e sa uneasca, nu sa dezbine. Asadar, la ora 11, la Palatul Elisabeta.
Iar duminica, 10 noiembrie, e timpul sa demonstram (incepand cu ora 14, de la Piata Charles de Gaulle) nu doar pentru mize importante, dar partiale, ci pentru cea mai mare miza: supravietuirea României adevarate, reintemeierea Regatului României. Traiasca Regele!
Asa cum am semnalat pe blogul Regatul României (aici), Principesa Margareta descinde din Mușata, iar lista ascendentilor sai directi ii include pe Stefan cel Mare, Stanislas I (Rege al Poloniei) si Ludovic al XV-lea (Rege al Frantei).
Am ajuns la Plevna pe la ora 5. Esplanada era însorita, oamenii se bucurau de aceasta zi libera cu vreme frumoasa. Muzeul se inchisese deja, ca si mausoleul ostasilor rusi si români.
Atmosfera prietenoasa din acest oras, in care gasesti la tot pasul monumente care amintesc de zecile de mii de ostasi cazuti aici in 1877 (rusi, români, finlandezi si bulgari), mi se pare cel mai potrivit omagiu pentru sacrificiul celor care « au dat prezentul lor pentru viitorul nostru ».
(In Bucuresti există un monument, dedicat americanilor cazuti in România in al doilea razboi mondial, pe care se poate citi: « They gave their today for our tomorrow » – de fiecare data cand trec pe langa el ma intreb daca traiesc suficient de responsabil aceasta viata luata pe credit).
Dăm un tur in jurul mausoleului. Deslusim de departe numele catorva unitati românesti mentionate pe placa memoriala.
Imi plac platanii, asa ca o rog pe Nicoleta sa-mi faca o fotografie sub platan.
„Nu ştiu ce înseamnă să ai sânge albastru. Ştiu doar că recunoşti imediat o doamnă adevărată, pentru că e modestă. »
Spune asta o descendenta a lui Ludovic al XV-lea, o principesa care a avut-o ca matusa pe ultima împărăteasă a Austriei.
Regina Ana a României împlineste 90 de ani. (Mai mult despre manifestarile prilejuite de aceasta aniversare – aici)
„Nu suntem o familie in care se plange. Ar fi prea simplu.”
Regina Ana nu a cautat si nu a avut niciodata o viata usoara. Nu s-a plans. A luptat pentru valorile in care a crezut, a muncit si a transmis fiicelor sale spiritul liber si modestia ce o caracterizeaza.
România a avut o serie de regine exceptionale. Regina Ana este din acelasi aluat ca vrednicele de amintire Elisabeta, Maria si Elena.
Atunci cand am dubii ca România valoreaza ceva, imi amintesc imediat ca niste principese venite din Germania, din Marea Britanie, din Grecia, au iubit aceasta tara si au stat cu acest popor in marire si in dezastru.
Iar urmarind acest film, am fost miscat de multumirile pe care le aducea lui Dumnezeu Regina Ana, pentru faptul ca a apucat sa paseasca in tara pe care o iubea fara s-o fi putut vedea.
« În viaţa soţului meu, cartile ocupă un loc esenţial. Cărţile si muzica. Si oamenii, să nu uit. Contactul permanent cu oamenii e vital pentru el. Pare tăcut. E doar o aparenţă. E o fiinţa facută pentru dialog. Pentru că stie să-l asculte pe celălalt. Nici nu ştiţi cât de mult a suferit neputând, atâtea decenii, să stea de vorbă cu românii de acasă. Orice român care venea de acasă era pentru soţul meu cel mai de preţ interlocutor. »
E o descriere a Regelui Mihai făcută de Regina Ana (citată de Doina Uricariu in Maxilarul inferior, o carte pe care tocmai o citesc si despre care voi mai scrie pe acest blog si pe blogul Regatul României; deocamdata, am pus pe acel blog o scurtă notă care arata descendenţa Principesei Margareta, prin Regina Ana, din neamul Muşatinilor)
Regele stie să-l asculte pe celălalt. O calitate rară azi la un român.
Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de grea este calea pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.
Pe 18 iulie vor fi trecut trei sferturi de secol de la moartea Reginei Maria. Voi reproduce pe blogul Regatul României, testamentul acestei românce prin adoptie, a carei inima s-a deschis pentru a cuprinde o Românie buna, frumoasa si adevarata.
Îmi sorb acum cafeaua în balcon
Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare
………………………………………………….
Își potcovește caii Apollon,
Ori ce să fie-acest incendiu mare?…
Tot mai compacți ies aburii acum,
Dar flăcările cresc acum mai vii și ele,
Din ce în ce tot cerul îl câștigă
Și iată, că prin nourii de fum,
Ca un simbol al României mele,
Răsare-o uriașă mămăligă!
Răsăritul soarelui e o poezie scrisa de Șt. O. Iosif si Dimitrie Anghel (care au semnat impreuna multe altele, sub pseudonimul A. Mirea). Cei doi au facut si alte lucruri impreuna: au condus impreuna o revista (Sămănătorul), au fost membri fondatori ai Societatii Scriitorilor Români, si au iubit aceeasi femeie (o poveste concisa si bine spusa despre asta gasiti aici; Rebreanu a vrut sa scrie un roman inspirat de triunghiul Iosif – Anghel – Natalia Negru, dar l-a lasat neterminat).
Azi, 22 iunie 2013, se implinesc 100 de ani de la moartea lui Ștefan Octavian Iosif si se intampla sa fie Moșii de vara. Si cred ca e potrivit sa-l pomenesc pentru ca si el face adesea, in versurile sale, frumoase pomeniri ale mortilor neamului (ascultati, de pilda, Când a fost să moară Stefan). Iar in poezia La arme!, Iosif e si un prooroc al reinvierii:
Să știe toti că un popor nu moare
Când veacuri a luptat necontenit —
Și-i scris în cartea celor viitoare
Că va să vină ceasul preamărit,
Când mândru străluci-va-ntre popoare
Ca soarele, aici, în răsărit!
Șt. O. Iosif era unul dintre ardelenii care au crezut toata viata ca soarele rasare la Bucuresti. Asa ca soarele de mămăligă nu e o depreciere a soarelui, ci o exaltare a mămăligii!
Am deschis un blog dedicat Regatului României aici
In ultima luna am publicat pe www.ralix.ro o miniserie intitulata Femeile se cred de pe Venus, barbatii nu se mai simt de pe Marte
DAN GHENEA 