Sau cele treisprezece boli maligne ale iubirii.
- Nerăbdarea. Şi dacă s-ar naşte într-o zi, iubirii tot îi trebuie ani pentru a creşte, a înflori şi a-şi da roadele. Şi dacă nu am grijă, buruienile cresc primele. Şi adesea au o aparenţă plăcută şi un miros îmbătător.
- Pedeapsa. Acolo unde este judecată, nu este iubire. Orice pedeapsă ucide, exilează sau închide iubirea. Se iubesc cei care fac schimb de pedepse (« ca să se îndrepte »), sau cei care fac schimb de daruri?
- Invidia. Dragostea nu vrea sa ajunga mai sus, să aibă mai mult, să-i fie mai bine. Dacă ar face astfel ar însemna să se bucure de mai puţinul celuilalt. Şi atunci nu mai e decât amor propriu bolnav.
- Lauda de sine. Cât de obositori pot fi cei care îţi scot ochii cu capacitatea lor de a iubi!
- Mândria. « Priviţi, oameni mai mici şi lipsiţi de putere, ce iubire am cucerit! Prin meritele mele! » Dragostea se primeste in dar. Acolo unde văd merite, refuz darul şi cer o plată (cuvenită).
- Minciuna. Ştiţi ce e cel mai greu atunci când (te) minţi? Să ţii minte minciuna. Minciuna afectează grav memoria iubirii. Fiecare minciună trimite în nefiinţă o bucată din timpul iubirii.
- Grosolănia. E confundată adesea cu autenticitatea.
- Egoismul. Dragostea nu spune: am nevoie de tine. Ci: primeste, te rog, acest dar de le mine.
- Mânia. Sunt furios când nu primesc ceea ce mă aştept să primesc. E o furtună care se naşte la ciocnirea dintre mândrie şi frică. Se poate trata doar prin tratarea acestor două cauze. Tratamentul implica doze egale de empatie şi asertivitate.
- Suspiciunea. Gelozia nu e un semn al iubirii. E un semn al « iubirii » posesive. Care nu e iubire. Punct.
- Frica. Mai ales frica de suferinţă. Plăcerea nu e de ajuns. Proba de rezistenţă a iubirii e capacitatea de a suferi împreună.
- Neîncrederea. A cere dovezi de iubire e neiubire. A da ocazia unor acte de iubire e sensul tuturor poveştilor în care pretendentul e pus la încercare.
- Deznădejdea. Fără iubire nu există speranţă, fără speranţă iubirea nu ajunge la noi.
Mai bine si mai frumos a spus-o cineva care a petrecut deja 1950 de ani în timpul iubirii durabile:
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
(Epistola către Corinteni a Sf. Apostol Pavel)
DAN GHENEA 
Mi-e greu sa fiu de acord cu « pedeapsa », « invidia » si « banuiala », pe care le-as numi altfel si le-as elimina din lista. In rest, 100% de acord 🙂
E posibil sa pedepsesti si sa iubesti in acelasi timp?
Eh, si daca am fi sincere, am recunoaste ca, uneori, folosim « pedeapsa » ca pe o arma de partea noastra 🙂
E o arma cu doua taisuri. Si taie cu ambele
Pai tocmai, ca n-as numi-o pedeapsa, e vorba de o atentionare ca ceva nu iti face bine in comportamentul omului. Iar el nu o va percepe ca pe o pedeapsa, daca la randul lui simte iubire.
Nu, eu vorbeam despre o pedeapsa. Nu despre a comunica (« asa am simtit in legatura cu… ») ci despre o pedeapsa efectiva (« pentru ca nu ai facut asta, nici eu nu o sa fac ailalta »).
Atunci am inteles eu gresit. Pedeapsa de genul acela mi se pare infantila si, de obicei, il inversuneaza pe celalalt. Neproductiva 🙂
NU – categoric, absolut si definitiv… iubirea-dragostea fara încredere si respect RECIPROC se poate (de)numi oricum, în nici-un caz… IUBIRE! am zis – lucida, realista, constienta, far’ s-astept vreun acord unanim… 🙂
Am schimbat « banuiala » cu « suspiciune »
Tot aia e, ideea ar fi ca sentimentul respectiv, pe care nu-l doreste si nu-l suporta nimeni prea usor, sa nu aiba fundament. Sigur ca o banuiala bazata pe nimic e nesanatoasa, dar daca sunt motive reale de suspiciune, e tot vina celui care sufera ? Cel care le provoaca nu are vina, trebuie sa i se tolereze orice, din iubire ? Dar el mai iubeste, in caz ca provoaca suspiciune ? Zic si eu teorie, ca in practica face fiecare cum poate.
Sa tolerez ce? Ceva despre care nu stiu sigur ca exista?
Suspiciunea apare in umbra necomunicarii… Si daca nu mai pot comunica liber cu celalalt deja nu mai sunt intr-o relatie de iubire.
Iar cand vorbim despre vina, nu mai putem vorbi in acelasi timp despre iubire.
Asa este, din lipsa comunicarii se nasc mereu monstri, hraniti continuu si care duc la toate relele.
Ce frumos ati descris punctul 1!
Cine nu a bifat măcar unul dintre cele treisprezece puncte, să ridice mâna! Relaţiile nu ne nasc perfecte, dar sunt perfectibile, atâta vreme cât cei doi parteneri îl au ca prioritate pe « NOI ». Ajungem la practica spuselor Sf. Apostol Pavel după ce am experimentat una sau mai multe dintre vulnerabilităţile de mai sus şi constatăm că nu ne este bine. Dar atunci când unul dintre cei doi parteneri rătăceşte cărarea, celălalt nu scoate ochii, ci caută să înţeleagă şi să ierte. Este singura cale. Altfel vom intra în altă relaţie, cu aceleaşi aşteptări nerealiste, sperând că acum va fi altfel, că acest nou partener va fi perfect, ca totul va merge strună, fără mari eforturi din partea noastră. Oamenii nu intră într-o relaţie cu mâinile goale, intră cu un bagaj emoţional mai greu sau mai uşor. Daca ţii la cineva cu adevărat, nu abandonezi, nu dai bir cu fugiţii la primul cutremur. Cauţi să înţelegi, să comunici cu celălalt, să ierţi şi să mergi mai departe. Construieşti ceva trainic, nu simple castele de nisip. Abia atunci putem vorbi despre dragoste. Până atunci, fluturi trecători, iluzii sezoniere.
ff bine spus Ramona! si frumos articolul dlui dr
teoria buna…practica grea:)
Mulţumesc, Clara. Mă bucur să te regăsesc aici! 🙂
Speranta : antidotul deznadejdii .
Frumos articol , frumoasa duminica !
Imi place articolul si blogul! Multa inspiratie in continuare, domnule Dan Ghenea!
Le îndeplinesc pe toate 13 ! Și totuși nu suntem sfinți…
Le îndeplinesc pe toate 13 ! Și totuși nu suntem sfinți…”Cel ce iubește suportă totul,crede totul,și speră totul.Când iubesc până la a pierde totul,dobândesc o asigurare absolută în iubire-nu asigurarea de a fi,nici de a fi iubit,ci aceea de a iubi.Și el o încearcă în însăși absența reciprocității.”Jean -Luc Marion într-o carte care mie mi-a plăcut foarte mult:Fenomenul erosului.