“Foarte devreme in activitatea mea ca terapeut am descoperit ca simpla ascultare a clientului meu, cu foarte mare atentie, era un mod important de a fi de ajutor. Deci atunci cand aveam dubii in legatura cu ceea ce trebuia sa fac in mod activ, ascultam. Mi s-a parut surprinzator ca un asemenea mod pasiv de interactiune poate fi atat de util. Putin mai tarziu, o asistenta sociala, care avea ceva instruire in terapia rankiana, m-a ajutat sa invat ca abordarea cea mai eficace era sa ascult pentru a detecta sentimentele si emotiile ale caror modele puteu fi distinse prin intermediul cuvintelor clientului. Cred ca ea a fost aceea care a sugerat ca raspunsul cel mai bun era sa “reflect” aceste emotii inapoi catre client” (Carl Rogers – A way of being, 1980)

Carl Rogers, despre care vom mai vorbi, descrie, in cartea din care am citat mai sus (publicata spre sfarsitul carierei sale de psiholog clinician) experientele care au dus la conturarea teoriei si practicii terapiei centrate pe persoana, al carei fondator a fost. In acest proces, desfasurat de-a lungul a patru decenii, da o noua viata si conceptului de empatie. Iata prima versiune (1959) a definitiei data de Rogers empatiei :

“Starea de empatie, sau a fi empatic, inseamna a percepe cu acuratete cadrul intern de referinta al celuilalt si cu componentele emotionale si cu intelesurile ce apartin acelui cadru ca si cum  as fi persoana respectiva, dar fara a pierde din vedere conditia “ca si cum”. ”

Incepea a treia viata a cuvantului empatie.

Auzim, citim sau chiar vorbim despre “timp de calitate” petrecut cu copiii nostri. Am intrebat un grup de colegi, consilieri familiali, cât timp de calitate e necesar, dupa opinia lor, pentru a raspunde nevoilor copilului. Raspunsurile au fost surprinzator de omogene: in jur de 30 de minute pe zi. Se gândiseră că “timp de calitate” inseamnă un interval definit, dedicat exclusiv si intensiv copilului. Astfel de intervale trebuie sa existe, dar nu reprezinta singura specie de timp de calitate. Am putea sa reflectam la urmatoarele specii:

1. Timpul de expunere = timp in care parintele este prezent dar are si o alta activitate sau interactioneaza cu o alta persoana (de multe ori, chiar partenerul). Aceste intervale pot fi transformate in timp de calitate pentru copil in masura in care ii explicam ce se intampla (“acum o sa pregatim masa de seara”), ii dam un rol care sa se potriveasca abilitatilor si curiozitatilor sale (“vrei sa asezi tu servetelele ?”); in cazul in care copilul incearca sa ia prim-planul intr-o discutie cu o alta persoana, nu incerc sa-l reduc la tacere (“e o discutie de oameni mari”), nici nu dau prioritate mesajelor care vin la copil (“nu putem discuta acum, n-o sa ne lase pana nu ma joc cu el”), ci incerc sa stabilesc regula “asteptam sa ne vina randul”, mesajul fiind transmis in asa fel incat respectarea regulii sa fie perceputa ca o conditie suficienta pentru acceptarea in clubul celor mari.

2. Timp de disponibilitate = interval in care parintele este disponibil intermitent, la cererea copilului, pentru sprijin, feedback si apreciere in activitati de invatare, sau pentru relationare. Daca intervalele de disponibilitate sunt previzibile si constante, o buna parte din acest timp va fi perceput ca fiind de calitate.

3. Timpul virtual = timpul prezentei simbolice parintilor; daca speciile descrise la punctele 1 si 2 insumeaza suficient timp de calitate, atunci e posibil ca si o parte din din timpul in care parintele si copilul nu sunt impreuna sa fie memorat ca fiind timp al relatiei.

4. Timpul de joc este timpul in care interactionam exclusiv si intensiv cu copilul, dupa regulile varstei lui, adica dupa reguli de joc. Timpul de joc variaza, dar copilul tinde sa ceara mai mult atunci cand ii lipsesc celelalte momente de a fi impreuna descrise mai sus. Daca, dimpotriva, copilul are parte de parinti diaponibili, care il implica in viata lor reala si care au o prezenta simbolica importanta, atunci e posibil sa puna el singur limite acestui timp de joc, pe care il trnsforma uneori intr-un mod de a-si etala abilitatile si autonomia (da reprezentatii – surpriza, isi demonsteaza abilitati dobandite recent) – e timpul lui de gala.

Era o capcana intrebarea referitoare la cantitatea de timp de calitate. Dar insasi notiunea de timp de calitate e construita pe o capcana: ca il putem oferi asa cum am oferi o jucarie frumoasa. De fapt, e vorba de a construi o poveste semnificativa. A, bine ca  mi-am amintit: musai sa povestiti in fiecare seara (si sa nu credeti ca basmele sunt doar pentru copii).

“Dacă aş fi fost scriitor, viaţa mea ar fi fost un roman…”, spunea mamaie, aproape invariabil, atunci când trebuia sa încheie o povestire. Sau se putea întâmpla să înceapă cu asta, atunci cand eu veneam dupa ea in gradina, sau la cuptor, sau in bucatarie si incercam s-o uimesc cu minunatele aventuri ale regelui Arthur,  sau cu ispravile cavalerului Roland la Ronceveaux; de uimit, n-o uimeam: ma asculta o vreme, apoi, pe cand incercam sa o fac sa zica de bine despre eroii mei, se oprea  din lucru si imi arata, intr-un fel neasteptat, ca urmarise povestea, dar ca asta ii adusese deja in minte o poveste paralela.

“Ei, mai Dane, dacă aş fi fost scriitor, viaţa mea ar fi fost un roman… Atata s-au batut oamenii pentru pamantul asta… Da povesteau ai batrani ca inainte nu se socoteau oamenii dupa pamantul care-l aveau, ci, mai ales, dupa numele bun…”  Si nu eram deloc trist sa-l las deoparte pe Roland si sa ascult povestiri care mergeau, probabil, pana prin ultimul sfert al secolului XIX, cu pamanturile si intamplarile si numele oamenilor dintr-o bucata  de sat.

Alteori, plecand de la multele lupte descrise in legendele pe care i le citeam, incepea cu “Si la noi, cat s-au mai batut pentru Basarabia…” Urmau povestile din timpul razboiului al doilea, iar daca avea mai mult timp ajungea si la primul.

Bunica nu era autor, era un personaj care avea constiinta piesei in care joaca. Un personaj care stie sa (se) povesteasca. De fapt nici nu o chema Olga. Fusese botezata Ecaterina. Prin 1917 – 1918, pe cand avea 6-7 ani, tatal ei, care tinea carciumă in sat si citea ziare, vazand o poza cu marea ducesa Olga Romanova, zise, mai in glumă mai in serios: “Asta mică seamana cu fata ţarului”. Vorba a prins si toti au cunoscut-o ca Olga; aproape nimeni nu mai stia de la un timp ca o cheama altfel (la slujba de inmormantare, preotul a simtit nevoia sa faca pomenirile cu numele hibrid Ecaterina – Olga,  si oamenii se mirau de Ecaterina, nu de Olga).

Bunica Olga tinea in viata pe scena povestirilor si alte personaje, toate descrise cu bunavointa (chiar si activistii colectivizarii erau mai degraba personaje ridicole sau demne de mila, nemaitrezind nici o incruntare pe fata povestitorului). Erau multe personaje descrise chiar admirativ. Pentru mine, s-ar putea sa fi contat cultul pe care il avea pentru fratele ei, “nenea Costică”, medic, mort la o varsta tanara; m-am inchipuit cu usurinta in postura de medic de tara si m-am inchipuit cu usurinta un medic bun in timp ce ascultam povestirile despre doctorul Nicola.

A (te) povesti e cel mai puternic remediu impotriva uitarii. E si un mijloc de a simti ca viata ta are radacini mai adanci.

Camus credea că trebuie sa alegi: sa traiesti sau sa povestesti. Eu stiam deja cand il citeam ca există si a treia cale: sa traiesti in masura in care povestesti. Povestesti ce traiesti, traiesti ce povestesti, povestesti ce traiesti … Restul e tacere.

La inceput nu intelegeam aproape nimic. Eram plin de teorii, de scheme logice si de obisnuinta de a prinde din zbor idei subtile si iata ca nu intelegeam ce scop urmareste, ce metoda foloseste si, mai ales, cum de totusi obtine rezultate atat de spectaculoase acest doctor pe care intamplarea facuse sa-l am ca indrumator in stagiul de psihiatrie a copilului si adolescentului.

Am inceput sa inteleg secretul in ziua in care ne-a vorbit despre Carl Rogers si terapia centrata pe client. Din acea zi in mintea mea s-a produs o inversare de poli: de la dorinta de a fi intotdeauna in pozitia celui care stie si asteapta nerabdator sa-si spuna replica, la rabdarea de a invata sa-l asculti si sa-l intelegi pe celalalt.

In loc sa incerc sa prind realitatea in teorii, am inceput din ziua aceea sa imi modelez comportamentul profesional dupa cel al domnului doctor Oancea.

Am inceput cu o schema simpla: asculta – incurajeaza – cand intrebi, mira-te ca prostul – gaseste in raspunsul clientului ceva de apreciat (maestrul spune atat de des “Excelent!”!) – asculta din nou – asteapta sa se coaca momentul pentru a de un sfat.

Am putut sa exersez aceasta schema de multe ori si datorita increderii generoase pe care mi-a acordat-o Domnul Profesor.

Si inevitabilul s-a produs: schimbarea de atitudine a patruns si in viata mea de zi cu zi, crescandu-mi semnificativ bucuria de a trai.

E o experienta uluitoare ca un om extrem de inteligent sa iti arate pe viu cum sa te dezbari de propria inteligenta pentru al intalni pe celalalt si cum sa o poti folosi totusi pentru a-ti indeplini misiunea de ajutor.

“A face pe prostul” nu inseamna, in limbajul domnului doctor Oancea, “a te preface ca esti prost”, ci a regasi acea stare de curiozitate si deschidere care sa-ti permita sa refaci lumea asa cum se vede ea din papucii celuilalt.

Zilele trecute, un client, caruia ii recomandasem psihoterapie, mi-a spus: “Am fost deja la un terapeut… Am facut vreo 6-7 sedinte… Nu mi-o luati in nume de rau, dar mi se pare ca stiinta asta e foarte limitata … Niste exercitii … Da, pe moment ajuta … Dar nu mi s-a parut ca doamna imi dadea niste recomandari nemaipomenite… Niste banalitati, nu va suparati … nu cred ca aşa imi poate rezolva problemele”.

Atunci cand psihoterapia devine o arena de etalare a inteligentei si a tehnicii, relatia nu mai are timp si loc sa se coaca. Si nimeni nu primeste sfaturi de la “destepti”. Cum ar putea cineva sa-mi rezolve in cateva ore o problema care ma framanta de cativa ani si nu-i vad solutia? Daca asta ar fi adevarat, nu cumva sunt cumva iremediabil prost?

De cand reusesc mai des “sa ma mir ca prostul” ii inteleg mai bine pe altii si aflu o multime de lucruri noi despre mine.

(continuare la Empatie si apatie)

Asa cum am spus in episodul trecut, prima viata a cuvantului empatie se incheie odata cu secolul al IV-lea al erei crestine. In 397, Sf. Augustin in De Doctrina Christiana, foloseste deja, rar, de altfel,  un alt concept de empatie. Comentand parabolele hristice descrie un mod de operare inedit al empatiei, specific crestin: imitatio Christi. Adica vad in celalalt pe Isus Hristos insusi si actionez asa cum mi-a aratat Hristos  prin cuvant si exemplu. Legatura directa intre doua persoane pe care o descria termenul originar devine triangulara. Empatheia apare pentru ultima data in varianta augustiniana, apoi dispare din curentul principal al discursurilor filosofice pentru 15 secole.

Reapare in 1903 in varianta germana Einfühlung, definind o experienta estetica. Theodor Lipps preluase, de fapt, un termen creat pe la mijlocul secolului al XIX-lea de F.T. Vischer si folosit pentru prima oara in scris de fiul sau, Robert Vischer, in 1873. Desi foloseste termenul in sensul dat de Vischer (i.e., proiectie a emotiilor proprii intr-un obiect artistic), Lipps il incadreaza intr-un context mai larg, de filosofie a spiritului; in plus el are o influenta recunoscuta asupra unor personalitati care vor marca dezvoltarea psihologiei si psihoterapiei, inclusiv Freud. Nu in ultimul rand cartea lui Lipps, Aesthetik, publicata in 1903, este tradusa la scurt timp, in 1909, in engleza; pentru a traduce Einfühlung, Edward Titchener opteaza pentru “empathy”; termenul se intoarce in anii ’20 in germana, ca empathie, dar ăsta va fi inceputul celei de-a treia vieti. In aceasta prima renastere sensul empatiei este mai apropiat de cel din greaca noua “a fi purtat de o patima (pasiune)”.  Celalalt este un simplu vehicul de extindere a eului.

Discutia despre rolul tatalui in familie e una care aduce in prim plan destule stereotipuri despre masculinitate si feminitate, despre egalitate sau despre valori morale si sociale. Nu exista roluri fixe pentru mama si tata de-a lungul timpului sau in diverse tipuri de societati. In toate culturile pare insa avantajoasa o impartire complementara a functiilor materne si  paterne, tinand cont de anumite constrangeri  biologice, dar si de valorile sociale si spirituale acceptate in comunitate. In societatile de tip european pot fi  descrise 5 functii paterne esentiale:

1. Sprijin  emotional  pentru mama

Mama este pentru copil cea care ii satisface nevoile primare ale vietii (ii da caldura, siguranta, calm si liniste, dragoste neconditionata, este la dispozitia copilului), tatal poate reprezinta factorul de siguranta in familie, este cel care o sprijina pe mama. De relatia tata-mama depinde echilibrul emotional al copilului. Sprijinul emotional nu inseamna numai reasigurari verbale gen “Stii ca te iubesc” sau “Tot ce fac este pentru a va fi voua bine”, ci acte de iubire care sa raspunda nevoilor de sprijin ale partenerei: a fi prezent in moment dificile, a imparti echitabil sarcinile legate de cresterea copilului, a fi disponibil pentru a asculta si intelege grijile si fricile, a exprima bucuria de a fi impreuna cu partenera.

2. Rolul ludic

Tatal ofera un mod diferit de interactiune copilului: tatii se joaca mai mult cu copiii (mamele tind sa ii cocoloseasca) si joaca alt fel de jocuri. Tatii prefera jocurile de miscare, iar mai tarziu pe cele competitive.

3. Dezvoltarea autonomiei copilului

Maturizarea biologica permite copilului sa se distanteze progresiv de mama sa, sa exploreze lumea inconjuratore. Mama trebuie sa fie pregatita sa lase libertate copilului, care in final se va separa de ea. Tatal trebuie sa o ajute in acest sens, trebuie sa instituie o separare intre mama si copil si, astfel, sa contribuie la evolutia copilului spre o viata autonoma. Tatal are in acest proces rolul de ghid pentru copil, saii arate posibile trasee, dar nu sa il duca de mana.

4. Autoritatea

In mod clasic se spune ca mama contribuie la formarea increderii de sine neconditionate, iar tatal o obisnuieste copilul cu aprecierea conditionata. Tonurile pure sunt prea contrastante si viata e compusa din nuante. E clar insa ca exista diferente biologice si cultural care pun mama intro pozitie mai avantajoasa pentru a-si exercita functia de ancora de stabilitate emotional profunda, iar tatal este mai in masura sa sa invete copilul sa gestioneze succesul si esecul si sa il familiarizeze cu rostul regulilor. Autoritate nu se impune ci se castiga prin predictibilitate, constanta si adecvare a comportamentului la nevoile si abilitatile copilului.

5. Rolul de model

Tatal poate fi un model de identificare (mai ales pentru baieti) sau un model de raportare la ceilalti (mai ales pentru fete). Pentru copil tatal poate reprezenta un model de rezolvare de probleme, o referinta in legatura cu respectarea regulilor, un factor de stabilitate. Poate reprezenta un prim partener de antrenament in exersarea unei competitivitati sanatoase si poate furniza un model de relationare intre barbat si femeie care va marca constructia afectiva atat a fiilor cat si a fiicelor sale. El  este si o prima instanta fata de care fiul incearca sa-si valideze masculinitatea si un factor decisivin afirmarea femminitatii fiicei.

Cum se realizeaza aceate functii in mod optim? Prin prezenta, invatare, implicare. Prezenta fizica, dar si prezenta simbolica. Pentru o prezenta simbolica eficace e nevoie de valorizarea reciproca a partenerilor si de actiune complementara, dar coordonata in raport cu copilul, Nu uitati ca aparitia unui copil e o oportunitate de a invata lucruri despre noi prin ceea ce aflam in oglinda relatiei cu copilul. Tata nu te nasti ci devii. La capitolul implicare nu mergeti pe deviza “Totul pentru copil”, ci incercati sa construiti un triunghi echilateral mama – tata – copil. Pana la urma, copii fericiti sunt copii cu parinti multumiti. De ei insisi si de relatia lor.

A fost o şansă ca la chiar prima oră de de lucrări practice de biofizică (in prima săptămână de facultate) să  descopăr modelul pe care voiam să îl urmez ca medic.

Văzusem manualul de lucrări practice si mă asteptam la o mare plictiseala lăbărţata pe trei ore. Surpriza a fost totala. Mai intai am fost invitati sa vorbim noi. Despre noi insine. Prezentarile au scos la iveala ca asistentul nostru era pasionat de etimologii, toponimii si onomastici. (Asistentul avea titlul de sef de lucrari; intr-o lume normala ar fi fost demult profesor) Discutia curgea lin si confortabil, chiar daca avea uneori turnuri surprinzatoare. Profesorul stia sa puna intrebari si sa dea raspunsuri intr-un mod in care simultan instruia si delecta.

Atunci am capatat o porecla care mi-a alimentat in mod substantial increderea in mine si a influentat modul in care mi-am dorit de atunci incolo sa practic medicina. Profesorul mi-a spus ca am aerul unui mandarin fericit si a repetat formula, folosind-o in locul numelui, de cateva ori in cursul acelei intalniri. Vazuse in mine, inaintea mea, o anumita liniste interioara.

Abia dupa ce am iesit de la ore am aflat ca doctorul Dimoftache avea un pseudonim literar: C.D. Zeletin. Pseudonim care, trebuie sa recunosc, nu imi spunea inca nimic in acea dupa-amiaza de octombrie a anului 1986. Un coleg de grupa mi-a spus ca este inca in librarii volumul  Poezii de Michelangelo, in traducerea lui C.D. Zeletin. Dar deja stiam ca trebuie sa fie un medic deosebit, un om de stiinta remarcabil si un fin poet inainte sa fi citit un rand din volumul pe care mi l-am luat chiar in acea dupa-amiaza si inainte sa fi stiut ceva despre cariera sa in medicina si stiinta.

“Medicul se asociază, de altfel, atât de fericit în d-ta cu poetul, şi acesta din urmă dispune de o vibraţie atât de exaltantă la atingerea tuturor înfăţişărilor lumii, încât sunt sigur că vei şti să distilezi uimirea şi bucuria chiar din substanţa existenţei celei mai cenuşii” (Tudor Vianu, intr-o scrisoare catre C. D. Zeletin)

Intr-adevar, Profesorul Dimoftache stie sa distileze uimirea si bucuria existentei. Si are arta de a le transmite si altora aceasta stiinta alchimica a dobandirii pietrei de echilibru a zilei ce nu va mai fi niciodata cenusie.

Cele 40 de ore cu C. D. (Zeletin) au fost un dar nepretuit la inceput de drum.

(continuare la Simpatic, patetic, empatic)

Sunt întrebat adesea cum poti sa asculti suferintele altora fara sa fii coplesit de acestea; sau, asa cum am fost întrebat chiar pe acest blog, cum reusesc sa ma detasez. Raspunsul scurt este ca nu reusesc; detasarea absoluta ar traduce termenul elin apatheia, care înseamna eliberare de pasiuni, de suferinta. Nu am ajuns acolo, deci nu ma pot detasa complet. Pot însa folosi tehnica empatiei pentru a ma desprinde partial si temporar de credintele, ideile si emotiile mele pentru a întelege ce simte si ce vede celalalt din papucii lui si sa ma întorc la mine, uneori cu suveniruri din aceasta calatorie prin empatie. Empatheia, in limbajul filosofilor antici insemna intelegerea suferintei celuilalt, ca si cum as fi în locul lui; nu presupune trairea acelei emotii ci intelegerea si eventual descrierea ei in cuvinte.

Termenul apatheia are o conotatie pozitiva în lumea antica; este chiar idealul mai multor curente filosofice. Crestinismul monahal face din nepatimire, desprindere de patimi, ţelul caii spirituale crestine. Evagrie Ponticul, un ascet din secolul al IV-lea, descrie atât apatheia cât si empatheia în Cuvânt despre rugaciune : “124. Monah este acela care s-a despartit de toti si se împacă cu toti./125. Monah este cel ce se socoteste pe sine una cu toti, deoarece i se pare că se vede pe sine necontenit in fiecare.” Intre empatie si apatie nu este opozitie, la Evagrie, ci doar o deosebire de grad: apatia este starea finală, stabilă, desavârsită, empatia este o miscare a sufletului spre desprinderea de patimi, instabilă, nedesavarsită.

Evagrie Ponticul este printre ultimii care foloseste termenul empatie in intelesul antic. In limba greacă noua empatheia capata un sens mult diferit: a fi purtat de patimă, sau chiar a nutri sentimente negative puternice fata de o alta persoana. Apatheia care continua sa fie folosit in sensul sau antic pana la sfarsitul Evului Mediu, cade sub atacul combinat al filosofiei empiriste si a ideologiei anticlericale si capata conotatia, mai degraba peiorativa, de lipsă de reactie, lipsă de vointă.

Mamele si tatii daruiesc diferit iubire copiilor lor. Copilul are nevoi diferite in diferitele etape ale dezvoltarii sale. Dar in toate etapele are nevoie de o mixtura nutritiva, in proportii variabile, a celor doua feluri de iubire părintească: dragostea materna, neconditionata, si iubirea paterna, conditionala (am evitat intentionat sa scriu “conditionata”, asa cum apare cel mai adesea in traducerile din Fromm si Erickson, pentru ca mi se pare ca in romana “conditionat” implica o relatie cauzala si are o nuanta coercitiva in anumite contexte; “conditional” implica mai degraba o relatie de contingenta decat o cauzalitate stricta).

Iubirea neconditionata (“orice ai face sunt alaturi de tine”) este baza pe care se construieste increderea in lume (fara sa am nevoie de argumente, gandesc lumea ca un loc pritenos), dar si stima de sine. Iubirea conditionala (“sunt alaturi de tine pentru a reusi”) construieste premisele autonomiei si  increderii in sine (stiu ca pot sa reusesc pentru ca nu asociez invatarea si rezolvarea de probleme cu frica de pedeapsa).

Optimismul, stima de sine, autonomia si increderea in sine sunt cei patru piloni ai stabilitatii pe care ii poate construi iubirea parinteasca. Pot aparea, din pacate, vicii de proiectare sau de executie ale acestei constructii.

1. “Pe copil sa nu-l mangai decat in somn” – expresia unei conceptii patriarhale si autoritare, care considera ca iubirea neconditionata trebuie limitata drastic inca de la varste mici, pentru ca altfel copilul va fi prea rasfatat; iubirea parinteasca intra sub semnul subantelesului , fiind rareori exprimata direct; ceea ce este vizibil este sistemul recompenselor si al pedepselor (in acest sistem se ajunge uneori chiar la extrema de a defini pedeapsa ca parte a iubirii !)

Rezultat posibil (probabil) : un adult pesimist si (hiper)activ, dependent de succes pentru mentinerea stimei de sine.

2. “Parintii mei imi permit orice, deci eu cred ca, de fapt, nu le prea pasa de mine” – expresia unui refuz de exercitare a autoritatii parentale ; ambii parinti se feresc sa daruiasca iubire conditionala si nu il ajuta pe copil sa isi definesca un contur al propriei personalitati prin confruntarea cu limitele.

Rezultat posibil (probabil): un adult cu asteptari nerealiste, egocentric, intruziv, dar si vulnerabil la critica.

3. “E mare acum, n-ar  trebui sa-l mai rasfeti atat” – ar putea spune un tata care vrea ca fiul lui sa nu fie “baiatul mamei”;  e de discutat asupra proportiei dintre iubirea neconditionata si iubirea conditionala in functie de varsta si nevoile de dezvoltare ale copilului, dar nu e de dorit sa creez impresia ca e o alegere ori/ori si ca e o competitie intre parinti in a-si impune punctul de vedere (considerat a fi “corect”).

Rezultat posibil (probabil): un adult care nu reuseste sa stabileasca relatii satisfacatoare pentru ca este “corect”

4. “Eu te inteleg, dar nu-i spune lui taica-tau” – e tot expresia unei competitii intre parinti pentru prioritate, ca si mai sus, dar exprimata intr-un mod pasiv – manipulativ. Iubirea adevarata e neconditionata si trebuie tinuta ascunsa, isi spune copilul; in consecinta, atunci cand cineva expune vizibil iubirea sau cere ceva in schimb, acela nu il iubeste cu adevarat.

Rezultat posibil (probabil): un adult care nu reuseste sa stabileasca relatii satisfacatoare pentru ca nu reuseste sa imbine autonomia cu intimitatea.

Pentru ca iubirea parinteasca sa dezvolte increderea copilului in sine si in lume e necesar:

1. Sa ne impartim adecvat rolurile.

2. Sa fim consecventi in asumarea unei strategii comune.

3. Sa ne sprijinim reciproc.

4. Sa fim atenti la nevoile specifice ale copilului si sa dozam in functie de acestea mixtura de iubire materna si iubire paterna.

Îmi placea sa-l urmaresc pe tataie tragând la rindea. Într-o zi m-a lasat sa-l ajut sa masoare si sa faca niste semne pe o scandura lata. Am uitat ce mesterea el in ziua aia.  Imi amintesc insa ca mi-a povestit despre diverse lucruri de tamplarie facute de mana lui (“si nu zici ca n-ar fi facute de un tamplar”). La un moment dat, uitandu-se la un butoi care era scos la spalat, zice “V-a invatat la scoala cum se socoteste capacitatea butoiului?”. Eu treceam in clasa a VI-a si i-am spus ca nu stiu, dar ca nici n-am vazut prin manualele de a opta butoiul, am vazut doar volumul cilindrului.

Cand am intrat in casa, a luat un fel de carnet cu foi ingalbenite si mi-a aratat formula volumului aproximativ al butoiului. Era scris cu creionul:

0,21xÎx(2xDxD + Dxd + 0,75xdxd)

Erau in acel carnet ( de fapt, niste foi cusute ce ata) tot felul de cunostinte practice.

Tataie facuse doar 4 clase si imi povestise adesea despre faptul ca invatatorul se rugase mult de parintii lui sa-l lase sa mearga la liceul militar (ar fi avut bursa, ca fiu de invalid de razboi), dar ei voisera sa-l tina acasa, ca singurul lor sprijin la batranete. Ofta cand isi amintea, dar se impacase demult cu soarta si incercase sa faca lucrurile temeinic in viata, asa cum ii fusese dat s-o traiasca. Pastrase insa un respect deosebit pentru stiinta de carte.

Cateva zile mai tarziu, am vrut sa-l incui si eu cu ceva si am inceput sa-l intreb capitalele de judet. Credeam ca am reusit cand la Ialomita a raspuns Calarasi, in loc de Slobozia. De fapt, Calarasi fusese resedinta judetului in timpul României Mari; apoi mi-a insirat toate cele 71 de judete cu capitalele lor. A fost imbatabil la capitale europene; de Washington ma asteptam sa stie, asa ca am scos artileria grea: “Dar pe a Canadei o stii?” “Otáva” a pronuntat tataie, fara ezitare.

A sti e un dar pretios. Asta am inteles in acele zile. Si de atunci incolo am stiut sa vad, de fiecare data cu aceeasi admiratie, oameni care se apropie cu respect si dragoste de lucrurile care pot fi cunoscute si folosesc apoi aceasta cunoastere pentru a sfinti locul ce le-a fost dat in grija.